O nouă adresă

http://ovidiubaron.unspe.com/

Ozana

Stăteam pe malul Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul şi ne gândeam aproape cu mirare că de fapt ea nu se cheamă Ozana, ci Neamţu, aşa cum scrie pe o tăbliţă, la intrare în Târgu-Neamţ şi pe încă o tăbliţă, la ieşire din Târgu-Neamţ. Asta dacă ieşi tot pe unde ai intrat, că dacă nu, dracu ştie ce mai scrie, dar asta e deja altă poveste. Ei, şi cum stăteam noi şi observam unduirea leneşă a valurilor şi ne lăsam bronzaţi parţial de soarele prietenos de pe bucata aia de cer, iaca numai ce apare un nene scund, burduhănos şi roşcovan şi, râzând cu gura până la urechi, ne întreabă:

• Da de ce nu faşeţi baii? şi, văzând că ne uităm la el chiorâş, cu mâna la frunte şi, pi moment, fără de răspuns, răcni: N-aveţi chiloţ?

• Ba avem, răspunse nu ştiu care dintre noi.

• Da nici nu trebuie, că aişea nu vă vede nimeni, şi dacă v-ar vedea cine ce treabă are cu voi?!

• Dar nici nu vrem să facem baie, adăugă altcineva.

• A, asta-i altă treabă, spuse omul, studiindu-ne cu atenţie rucsacurile.

• Da, di uni sunteţi? întrebă el apoi.

• Ia, de la Sibiu.

• Şi ce cătaţi pe-aişea?

• Biserici, munţi, cetăţi…

• Ei, asta-i, parcă n-aveţi biserici şi cetăţi pe-acolo! Şi care munţi, cioturile aieste?

• Da, răspune Izabela, după care se uită, întrebătoare, la fiecare dintre noi.

• Şi… zice omul după o pauză, aţi fost?

• Unde să fim?

• La Cetate.

• Nu.

• De ce? insistă el.

• E departe, zise Mircea. Suntem obosiţi.

Omul se uită mirat înspre cetate şi făcu, în două secunde, o apreciere a celor câteva sute de metri care ne despărţeau de ea. Apoi îşi puse mâinile în şold, se aplecă secretos înspre Mircea şi zise:

• Vă duc eu!

• Cu ce? întrebă Mircea, căci aşa era el din fire, mai neîncrezător.

• Păi cu Opălu Frontera, răspunse omul.

• Bine.

Roşcovanul se îndepărtă, dând de mai multe ori din cap a mirare, ba chiar se şi întoarse de vreo două ori înspre noi, căutând parcă să vadă dacă eram tot acolo, pe malul râului Neamţu, care era unul şi acelaşi cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul. Lăsându-l să se ducă, ne-am întins cu toţii şi am privit o vreme soarele, după care ne-am întors pe-o parte şi ne-am lipit privirile uscate de un gard de nuiele, dincolo de care se vedea ceva dintr-o grădină, dincolo de care se vedea ceva dintr-o căsuţă veche, dincolo de care era strada, dincolo de care se găsea bojdeuca lui Creangă. Trecusem mai devreme pe acolo şi stătusem de vorbă cu o femeie destul de amabilă, mereu cu zâmbetul pe buze, ascunsă într-o gheretă, la intrare. Ne luase banii, ne dăduse bilete, după care se luase după noi. De unde sunteţi, ce faceţi în viaţă, unde mergeţi… Mă rog, femeia voia să fie prietenoasă. Vă place Creangă, ne întrebase la urmă. Mda, ne place, răspunsese Anca, pe un ton apăsat, după care femeia se îndepărtase spre gheretă. În locul ei, legănându-şi fundul cu maximă nepăsare, se apropiase o pisică albă, cu o zgardă roşie.

• Ce bine că n-ar pureci, zisese Mircea, suportând imediat privirea plină de acid a Izabelei, care se şi aplecase să mângîie animalul, după care l-am mângâiat, cu mai mult sau mai puţină afecţiune, eu, Anca şi Mihai.

• De tine nu-i place, să nu te apropii, îi zisese Izabela lui Mircea şi el nici nu se mai uitase la biata mâţă, ci intrase în bojdeucă şi începuse să facă poze, după care s-a dus la fereastră şi se uita la noi şi la statuia lui Creangă, pe care nici nu o vedea prea bine din unghiul ăla.

Vrusesem să luăm pisica de acolo, dar ea ne refuzase oferta, Ne mai holbaserăm puţin la mobilierul din bojdeucă şi la colecţia de unelte tradiţionale, după care trecuserăm pe lângă gheretă şi plecaserăm.

• La revedere, ne zisese doamna, cu acelaşi zâmbet, iar Mircea concluzionase că era o femeie cumsecade şi poate că aşa şi era, la urma urmei, cine ce treabă are!

Traversaserăm strada, trecusem pe lângă o căsuţă foarte veche, probabil de aceeaşi vârstă cu bojdeuca lui Creangă, apoi pe lângă o grădină şi, în sfârşit, pe lângă un gard de nuiele, dincolo de care se vedea Ozana. Ne apropiaserăm cu paşi mici şi ne aşezaserăm pe malul ei, privind-o mai întâi cum venea şi apoi cum se ducea. Ne întrebaserăm dacă ne era foame şi ne răspunseserăm, gândindu-ne la pateul care ne aştepta cuminte în rucsacuri, că nu. Ne întrebaserăm dacă soarele avea să fie la fel de puternic până seara, ne puseserăm palmele deasupra frunţilor şi priviserăm din nou Ozana cum venea şi cum se ducea. După care venise roşcovanul. După care plecase roşcovanul. După care se întorsese roşcovanul, la volanul unei camionete prăpădite, care nu ştiam şi nici acum nu ştim prea bine la ce putea folosi.

Scoase capul şi o mână pe fereastră şi ne strigă:

-Urcaţi!

Era un singur loc lângă şofer şi l-a ocupat, sobru şi responsabil, Mircea. Ceilalţi ne-am urcat în remorcuţă şi ne-am prins unii de alţii, să nu cădem. Omul a accelerat şi ne-am gândit la o scenă anterioară, când un căruţaş care ne luase la ocazie demarase cu îndemnul “Ghii, pturosulii!” Geamul din spate era spart, adică nu era deloc, şi puteam discuta în voie cu şoferul şi cu Mircea. Însă nu discutam. Roşcovanul se întorcea întruna spre noi şi ne povestea tot felul de chestii, iar Mircea nu mai putea de râs, dovadă că se simţea bine, ca să zicem aşa.

• Vedeţi casa asta? ne-a întrebat omul şi, fără să aştepte vreun răspuns, a continuat: i-au făcut casă memorial şi la curva asta, care l-a chinuit pe bietul Eminescu.

După încă vreo douăzeci de răsuciri ale gâtului şoferului am ajuns la Cetatea Neamţului. Omul a oprit camioneta şi am coborât, mulţumind.

• E cam tocită, dar dacă tot aţi bătut drumul până aici, vizitaţi-o! ne-a spus el.

Ne-am plimbat o vreme prin cetate, destul de mulţumiţi totuşi de zidurile acelea tocite, după care ne-am apropiat de un nene cu ochelari, care închiria un ochean. Am plătit şi ne-am uitat, unul câte unul, înspre aceeaşi Ozana, înspre fabrica de cherestea de pe malul ei şi înspre dealurile din depărtare. Nu era aşa de rău. Omul a încercat să intre şi el în vorbă cu noi şi, pentru câteva minute, a reuşit. Avea o temă unică: evreii. Ei erau de vină că lumea nu e aşa cum ar trebui să fie, că sunt războaie, că e sărăcie, că România mergea pe un drum greşit şi, de ce nu, că Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul se numea Râul Neamţu. Aşa că l-am lăsat şi ne-am dus.

Am coborât dealul, am apucat-o pe o uliţă ce ducea înspre fabrica de cherestea şi ne-am oprit din nou pe malul Ozanei. Ne-am scos încălţările, am traversat-o şi am mers înspre un pâlc de copaci, la câteva sute de metri mai încolo. Ne-am dat jos rucsacurile, am scos pateul şi am mâncat. Aveam şi roşii, dar miroseau urât, de la căldură. Le vom mânca deseară, ne-am zis. Ne-am întins apoi la umbră, fără să ne pese de nimic. Am închis ochii şi era cât pe-aci să adormim, dar bârâitul unui motor cunoscut nu ne-a lăsat. Cu capul şi cu o mână scoase pe fereastră, roşcovanul ne-a strigat:

-Să vă mai duc undeva?

Ne-am sfătuit din priviri şi Mihai a concluzionat, sobru şi amabil:

• Nu, astăzi nu. Poate mâine.

• Bine, a strigat omul, o să vă caut mâine pe aici. Acum vă las, poate vreţi să faceţi o baie…

Ne-a făcut la revedere cu mâna, a băgat capul în cabină şi a plecat.

• Acum va claxona, a gândit Mircea cu voce tare.

Dar nu a fost adevărat. N-a claxonat.

Bebeluşul din boarfe

Mă aflu la Nice, într-una din dimineţile în care mă întorc de la serviciu, după o noapte de veghe în hotel. O noapte fără evenimente majore, niciun copil blocat în lift, niciun rătăcit care să-mi bată cu insistenţă la uşă, nicio alarmă de magazin pentru care să fiu obligat să chem poliţia. Niciun irlandez beat. Niciun rus care să-mi ceară de mâncare şi eu să înţeleg că vrea să-i repar aerul condiţionat. Nicio fetiţă cu părul zburlit care să fie cu greu dezlipită de acvariu. Doar un pahar de şampanie şi o poveste cu barmanii. Şi vântul, da, era să uit. Şi bărcile din faţa hotelului, care scârţâiau uneori, când erau legănate prea brutal.

Iau autobuzul şi mă pregătesc să traversez oraşul. Lume puţină, la început. După a cincea sau a şasea staţie, lume multă. Îl văd pregătindu-se să urce pe arabul ăla bătrân cu care am stat de vorbă săptămâna trecută. Copiii, familia, şantierul… Nu am chef de el, mă prefac că dorm. Nici nu e greu. De obicei, în astfel de dimineţi mi se întâmplă să adorm instantaneu. Un somn de câteva secunde, rareori minute. Apoi mă uit pe fereastră, văd soarele ridicându-se din mare, vreun vapor de croazieră, motociclişti… Îmi aduc aminte că nu-i suport. De fapt nu pe ei, motocicletele sunt de vină, fac un zgomot infernal. Dar pedeapsa am inventat-o pentru ei. Le pun ţeava de eşapament în fund şi accelerez. Motocicleta face un zgomot mai puternic ca niciodată, fumul le iese pe gură, pe nas, pe urechi şi chiar prin ombilic, maţele amestecate cu ficatul, rinichii şi stomacul devin o pastă groasă şi mirosind a fum, ochii le sar din orbite, se prăbuşesc în faţa mea şi îşi dau duhul, după care motocicletele zvâcnesc, necontrolat, izbindu-se de parapeţi.

Adorm din nou. Visez că am ajuns, că m-am uitat lung la staţia la care trebuia să cobor, dar am mers mai departe. Ştiam că am ceva în comun cu staţia aceea, dar nu puteam să cobor. Autobuzul aştepta chiar mai mult decât de obicei şi, totuşi, nu. Apoi visez că urmăresc cu atenţie opririle următoare, pe care nu le cunosc. Ştiu că autobuzul are staţia-terminus la câţiva kilometri de blocul în care locuiesc şi sunt surprins să-l văd gonind mai departe şi oprind în staţii pe care nu le-am văzut şi nu le voi vedea niciodată. Mă trezesc şi mă uit pe fereastră. Portul e pustiu. Ceva mai încolo, totuşi, vreo cincizeci de oameni stau la coadă în faţa unui microbuz. Li se dă mâncare. După care adorm. Visez că stau la coada aia şi că aştept ore întregi pentru o felie de pâine cu unt. Sau pentru o cană cu ceai. Şi cei cincizeci de oameni devin o sută, dup-aia o mie, dup-aia cinci sute de mii. Şi toţi sunt flămânzi şi aşteaptă, fără să spună nimic, fără să se împingă, fără să-şi manifeste, în vreun fel, nerăbdarea. Numai eu sunt nerăbdător şi strig, şi încep să-i împing şi să-i lovesc. Dar nimic. Nu primesc nicio cană cu ceai.

Mă trezesc. Sunt cu capul pe spate şi respir greoi. Am nasul înfundat şi îmi dau seama că dormisem cu gura căscată şi că, probabil, sforăisem. Doi inşi mă privesc cu subînţeles, după care discută ceva. Au figuri de oameni cumsecade, îi las în pace. Mă uit pe fereastră, autobuzul înaintează, dar nimic. Adorm pentru a nu ştiu câta oară în dimineaţa aceea, dar mi se pare că nu mai visez. Mă văd pe mine însumi, adormit. Sau poate că, la urma urmei, visez.

Am ajuns în zona centrală. Autobuzul s-a cam golit, dar se apropie o staţie din care va urca multă lume. Îi văd agitându-se, apropiindu-se de bordură, privindu-se cu îngrijorare, regrupându-se. Printre primele persoane de lângă bordură, o femeie cu haine multicolore, cu un cărucior de bebeluş. Dar niciun bebeluş, căruciorul e plin de haine vechi, de cutii de conserve, sticle cu suc şi alte câteva obiecte. Nu-mi dau seama ce. Un bărbat mai în vârstă aleargă spre staţie şi se strecoară în faţă. Autobuzul opreşte, bărbatul o împinge brutal pe femeia cu căruciorul şi urcă primul. Se aşază undeva, pe la mijlocul autobuzului, îşi pune geanta lângă scaun şi respiră uşurat. Femeia cu căruciorul ajunge să urce printre ultimii. Îşi face loc spre mijlocul autobuzului, stârnind indignare. Parchează în faţa bărbatului şi îl priveşte, încruntată, după care i se adresează, pe româneşte:

-Eşti nebun la cap?

Face un semn cu mâna în dreptul capului, traducând în franceză pentru public, după care se adresează din nou bărbatului:

-Ptiu, bulangiule!

Bărbatul o priveşte scurt, destul de speriat, după care întoarce privirea şi vrea să pară preocupat de altceva. Femeia face un semn cu palmele, pentru publicul larg, explicând cum fusese împinsă.

-No pardon madam, zice ea, no nimic. Doar atât, şi face din nou semnul acela cu mâinile. După care le explică iarăşi pasagerilor, ducând mâna la cap, că omul e nebun, dar nimeni nu răspunde. Două tinere se privesc puţin contrariate. Una dintre ele îi spune celeilalte că e beată. După care nimic.

Autobuzul a parcurs încă două-trei staţii. Femeia se apropie cu căruciorul de uşă. Bărbatul pare mai liniştit, se lasă încet pe spate, ba chiar se uită spre ea, puţin provocator. Autobuzul opreşte. Femeia se uită spre agresor, ridică un deget şi spune:

-A la Rumani respe! Bulangiule! Şi coboară.

După care nimic.