Despre unele recitiri

André Gide refuzase în 1912, împreună cu colegii de la NRF, manuscrisul primului volum al romanului proustian “În căutarea timpului pierdut”. Gide era demult un autor consacrat şi cu o vastă experienţă de lectură, demonstrată şi prin studiile despre Dostoievski sau Oscar Wilde. Ciudat este faptul că el însuşi îşi începuse cariera bazându-se pe rememorare, introspecţie şi retrăirea experienţlor zilnice. Dar toate acestea nu au fost de ajuns pentru a-l face capabil să găsească în “Du côté de chez Swan” ceva interesant. Dincolo de posibile asemănări, cei doi prozatori sunt cât se poate de diferiţi. Noutăţile aduse de Proust prin importanţa acordată privirii, creatoare de amintiri şi totodată cauză a pierderii timpului, prin aprofundarea noţiunii de conştiinţă ori prin introspecţia menită să regăsească legăturile nevăzute dintre amintiri l-au lăsat indiferent pe Gide şi nu doar pe el, pentru că Proust a fost nevoit până la urmă să-şi publice primul volum pe propria cheltuială. Cred că este vorba de o incapacitate structurală de înţelegere a textului, de un refuz al înnoirii şi poate de o anumită obtuzitate pe care ne-o impune fără să vrem propria grilă de lectură. Facem întotdeauna o selecţie severă a cărţilor pe care le începem şi, mai ales a celor pe care le ducem până la capăt. Povestea cărţilor abandonate de fiecare dintre noi este ea însăşi o istorie paralelă a vieţii noastre. Dincolo de grila bazată pe considerente ştiinţifice de gen hermeneutic, psihologic, structuralist etc., cred că există o grilă mult mai riguroasă şi mai dogmatică impusă de propriile noastre repere. Indiferent cât de obiectivi am vrea să fim şi indiferent ce metode de a ne alege lecturile am aplica, cred că acţionează de fiecare dată în noi o anumită normă legată de relaţia refuz-acceptare. Ne aşteptăm mereu să găsim ceva anume în cărţile pe care le citim (comparativ cu experienţa de care pomeneam mai devreme, unii dintre noi afirmă că noutatea adusă de carte este criteriul esenţial pe care se bazează în acceptarea şi – sau – judecarea ei. Dar este noutatea un criteriu axiologic? Faptul că regăsim elemente de compoziţie ori experienţe deja folosite tranformă automat un text într-o operă îndoielnică?), ceva care se leagă poate de constituţia noastră psihologică, de un registru tematic, de un anumit tip de viziune ori atitudine, de o prejudecată (de exemplu, iarăşi apropo de Gide, suntem capabili să citim o carte scrisă de un homosexual fără să căutăm involuntar influenţe pe care înclinaţiile sale le-ar fi putut integra textului?) sau de orice altceva. Ca să merg mai departe cu întrebările, ce anume determină alegerea cărţilor pe care le recitim sau pe care ne-am dori să le recitim dacă am avea timp? Poate că de fapt răspunsul la această întrebare ar putea fi lămuritor cu privire la toate cele anterioare. Unele recitiri sunt pur şi simplu curse pe care ni le pregăteşte memoria. Rareori recitim o carte pentru că nu am înţeles-o, recitim mai ales cărţile pe care le-am receptat cu intensitate, lucru ce demonstrează că memoria trăirilor de cititor e la fel de importantă ca memoria trăirilor autentice. Recitirea l-a făcut poate pe Gide să îl invite pe Proust la NRF peste câţiva ani şi să-şi regrete precedentul refuz: “Refuzul acelei cărţi va rămâne cea mai gravă eroare a NRF şi unul dintre regretele, dintre remuşcările cele mai acute ale vieţii mele.” Iată că uneori recitirea provoacă remuşcări. Cine acceptă riscul?