Dragoş Varga, “Radu Stanca – Sentimentul estetic al fiinţei”

Dragoş Varga, “Radu Stanca – Sentimentul estetic al fiinţei”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005

Studiul este structurat logic, pornind de la biografic spre artistic, insistând pe elementele definitorii ale personalităţii lui Radu Stanca. Capitolul Ars longa, vita brevis îi conturează biografia mai ales în funcţie de reperele evoluţiei sale în plan artistic. Genealogia culturală a scriitorului este trasată simplu, coerent, fără căutarea senzaţionalului, cu identificarea unor “paternităţi” temporare în diverse personalităţi reprezentative ale culturii naţionale sau în persoana fratelui său, Horia: “Mentorul intelectual al adolescenţei lui Radu Stanca este fratele său Horia, mai mare cu unsprezece ani, care îi deşteaptă admiraţia pentru literatura universală, îi urmăreşte îndeaproape evoluţia poetică, încurajându-l şi sprijinindu-i debutul artistic.” (p.21) Ni se demonstrează astfel că omul de cultură Radu Stanca nu se naşte din nimic, ci creşte pe un fundament solid, reprezentat de tradiţia culturală transilvăneană – şi românească în general – şi de interesul deosebit pentru cultură manifestat de familie (tatăl poetului, Sebastian Stanca, avea de asemenea darul scrisului, iar diverse legături de rudenie îl apropie pe tânărul scriitor de Titu Maiorescu şi de Octavian Goga). Scriitorul se va dezvolta într-un cadru socio-cultural cu deschideri dintre cele mai diverse : religie, literatură, jurnalistică, teatru etc. Dragoş Varga profită de ocazie pentru a trasa şi un portret al lui Horia Stanca, important nu doar prin contribuţia pe care a avut-o la formarea fratelui său, dar şi prin propriile articole, texte memorialistice sau traduceri. Urmează trasarea activităţii publicistice a stanciene, de la revista şcolărească Primii paşi până momentul Cercul Literar de la Sibiu, “de care se leagă, în mare parte, recunoaşterea sa postumă, nu atât pentru că, în afara Cercului, opera sa nu ar mai fi fost aceeaşi, cât datorită acelui sentiment al solidarităţii de grup care a făcut ca gloria fiecăruia dintre ei să se perpetueze postum prin vocea celor rămaşi în viaţă.” (p. 27) Mentorii acestei perioade definitorii sunt Lucian Blaga şi Liviu Rusu, iar Radu Stanca nu va avea deloc un rol secundar în activitatea grupului de intelectuali adunaţi în jurul acestora : “Personalitatea catalizatoare a grupului, fascinantă prin prezenţă, erudiţie şi talent, era Radu Stanca; el îşi juca cum nu se poate mai bine rolul de amfitrion, atât în timpul cenaclurilor, cât şi în viaţa mondenă, în plimbările colocviale pe străzile cele mai importante ale burgului.” (p. 28) Portretul schiţat aici este acela al unui tânăr scriitor care înţelege să se afirme în acelaşi timp cu afirmarea unui grup şi a unui curent de idei. Astfel, Radu Stanca vede arta ca deschidere, ca spaţiu esenţial al schimbului şi al comunicării.

Cercul a fost evenimentul major al fiecăruia dintre reprezentanţii săi, iar Sibiul i-a unit într-o atmosferă aproape magică, descrisă foarte bine în această monografie, fără a se ignora influenţa imediatului, care îi forţa pe scriitori la izolare. Zidurile cetăţii ofereau deopotrivă senzaţia de protecţie şi de închidere, însă întâmplarea reunirii tuturor în acest cadru reprezintă în ansamblu un eveniment dintre cele mai fericite. Cultura a oferit posibilitatea desăvârşirii personalităţii fiecăruia dintre ei, fiind în acelaşi timp o formă de rezistenţă în faţa istoriei. Deschiderea va veni prin intermediul cunoscutului Manifest. Dintre toţi membrii Cercului, Radu Stanca va rămâne cel mai fidel burgului : “Imaginea oraşului-poveste nu este rezultatul unor proiecţii fanteziste, dulceag-romanţioase, ci al unui proces mult mai intens, asemănător cu cel al naşterii “cetăţii-simbol” ce presupune implicit “consumarea până la anulare a Cetăţii-obiect”; altfel spus, Sibiul lui Radu Stanca nu este Sibiul fiecăruia, ci este o proiecţie utopică a sufletului său hipersensibil, aemenea Cetăţii Soarelui a lui Campanella, Ierusalimului Ceresc sau Mekăi macedonskiene.” (p. 47) Pe de altă parte, pericolul claustrării riscă să transforme oraşul-poveste în “burgul blestemat”, centrul cultural devenind provincie în sensul peiorativ al termenului şi interzicând astfel orice elan.

Dragoş Varga schiţează evoluţia Cercului Literar de la Sibiu şi implicit pe cea a lui Radu Stanca între doi termeni, de la clasicism la postmodernism, subliniind însă totodată dificultatea – dacă nu imposibilitatea – unei încadrări definitive a grupării într-una sau alta dintre direcţiile culturale : “Ambiţionând spre atingerea unei clasicităţi invocate la tot pasul, ca o lipsă majoră în cultura română, romantic în atitudinea sa fantast-ceremonioasă, dar manierist în reprezentarea artificial-estizantă a unei existenţe flancate de sumbre presimţiri, opera lui Radu Stanca va face în final şi obiectul de studiu al postmodernilor mereu în căutare de strămoşi literari.” (p. 56) Dificultatea stabilirii unor frontiere clare ale operei stanciene constituie de departe unul dintre marile sale avantaje, el neputând fi considerat nici desuet, nici rupt de contextul cultural în care s-a format, nici definitiv închistat într-o dogmă sau alta. Bogăţia de direcţii şi influenţe se regăseşte deopotrivă în simbolul cerchist, Euphorion.

Radu Stanca va încerca să realizeze fundamentarea unui clasicism românesc prin cultivarea baladei şi a tragediei, cu influenţe şi deschideri universale : “Marea poezie stanciană, cea în care artistul dă măsura reală a valorii sale, este rezultatul acestei vocaţii majore : de a turna în forme clasicizate “focul” gotic al unei conştiinţe hipersensibilizate ; tratarea este însă barocă, cu largi acolade stilistice şi o vervă imaginativă ieşită din comun, mutând accentul de pe sensul general-uman al poemelor, cu profunde implicaţii existenţiale, pe volutele decorative.” (p. 71) În ceea ce priveşte valorificarea operei stanciene de către postmoderni, autorul trece în revistă punţi de legătură precum reciclajul formelor din trecutul cultural sau coruperea urâtului şi a kitsch-ului.

În capitolul “Homo aestethicus” sunt tratate, sub titulaturi latineşti, câteva coordonate tematice ale operei stanciene : viaţa, moartea, durerea şi dragostea, continuate în capitolele următoare cu analize pertinente legate de resurecţia baladescului şi a tragicului. Exegetul evidenţiază faptul că, deşi “atitudinea estetică (…) nu îi este străină poetului euphorionist” (p. 84), el nu face din aceasta un criteriu exclusivist, ci o pune în relaţie cu eticul : “Ocolind orice asociere cu decadenta “artă de dragul artei”, strămoaşa parnasiană a hulitei poezii pure, Radu Stanca găseşte în moral suportul necesar pentru o redimensionare a esteticului, în sensul reînnodării cu tradiţia romantică germană în care se pot identifica primele semne ale teoriei privind autonomia esteticului.” (p. 84) În ceea ce priveşte resurecţia baladei, criticul pune în valoare curajul unei astfel de opţiuni, diferită de mersul firesc al literaturii române în momentul respectiv. Este desigur una dintre opţiunile pe care numai marile personalitaţi culturale ar putea să şi-o asume, iar cerchiştii au avut forţa şi talentul necesare promovării unei asemenea specii, în care vedeau o posibilitate pentru “revigorarea lirismului, presupunând comunicarea, în interiorul ei, a celor trei genuri (epic, liric şi dramatic), cel din urmă oferind liricului şansa exprimării altor afecte estetice, precum tragicul sau comicul.” (p. 138) Resurecţia baladei nu este realizată ca simplă întoarcere la forme artistice ale trecutului, ci printr-o combinare a formelor vechi cu cele noi, aceasta fiind unul dintre argumentele lui Radu Stanca. În ceea ce priveşte tragedia, Radu Stanca face o nouă apropiere de etic, transferând tragicul dinspre iraţional spre raţional. Dragoş Varga evidenţiază de asemenea capacitatea stanciană de recuperare a valenţelor tragicului prin intermediul poeziei.

În capitolul “Biblioteca lui Corydon”, exegetul studiază raporturile dintre inspiraţia livrescă a lui Radu Stanca şi receptarea operei sale, trecând prin prejudecăţile legate de sufocarea inspiraţiei şi prin jocul superior “de-a literatura”. Dragoş Varga nu consideră referinţele culturale din creaţia stanciană un defect, ba dimpotrivă : “Elementele livreşti ale creaţiei sale apar, în general, izolate şi numai ca pretext, niciodată în suite încuietoare care să bareze comprehensiunea cititorului. Autorul lui Corydon mai crede încă în forţa de seducţie a unei poezii care să fie şi “frumoase”, şi “deştepte”, şi “sensibile”, concepte care, în perspectiva liricii moderne, sunt aproape imposibil de reconciliat.” (p. 177) Referinţele livreşti sunt tratate şi în capitolul următor, “Reprezentanţii alegorici”, prin evidenţierea caracterului proteic al personalităţii artistice stanciene. În fine, în ultimul capitol, denumit – iarăşi – latineşte, “Sub specie theatrali”, criticul operează o încadrare a dramaturgului Radu Stanca între personalităţile de primă mărime ale teatrului românesc, acesta fiind deopotrivă un fin cunoscător al fenomenului teatral, cu toate implicaţiile sale, de la text până la concepţia regizorală şi dorindu-şi o modernizare, o revitalizare a teatrului românesc.

Cartea lui Dragoş Varga reprezintă un binevenit studiu monografic al lui Radu Stanca, fiind în acelaşi timp, fără să urmărească acest lucru, o monografie a Cercului Literar de la Sibiu, deoarece exegeza stanciană este realizată prin raportări permanente la evoluţia generală a mişcării cerchiste. Aceasta este probabil cea mai bună soluţie pentru înţelegerea personalităţii artistice a lui Radu Stanca, o analiză separată a textelor sale, excluzând referinţe la ceilalţi scriitori cerchişti, deşi nu imposibilă, ar fi cel puţin neclară şi incompletă. De altfel studiul de faţă pleacă de cele mai multe ori de la general la particular şi de la mişcarea cerchistă la textul stancian. Demersul este deopotrivă didactic şi corect din punct de vedere ştiinţific. Fără a ambiţiona realizarea unei vaste analize de text – autorul îşi pune deja problema unei tratări exhaustive în “Argument” – , cartea lui Dragoş Varga realizează un tablou fidel al scriitorului Radu Stanca, sub toate aspectele activităţii sale creatoare. Efortul nu este nici pe departe doar unul descriptiv, numeroasele referinţe culturale sau analizele punctuale ale unor pasaje din creaţia stanciană făcând dovada capacităţii analitice profunde a criticului. Pe lângă aceasta, stilul sobru, riguros probează la tot pasul lucrul controlat, echilibrul demersului exegetic.