Gide, “Pivniţele Vaticanului”

Ceea ce surprinde în acest roman din 1914 este o anume falsitate a personajelor. Sunt implicate într-o acţiune mai mult sau mai puţin logică şi lineară, au trăsături de personalitate care se manifestă în gesturile şi în conversaţiile lor – atunci când nu sunt enunţate direct de către narator, care intervine destul de des în povestire şi de o manieră mai degrabă ironică, aş zice – toate vor să lase impresia implicării în viaţa lor şi în cea comună, dar destinele pe care le au nu sunt credibile. Mai întâi Anthime Armand-Dubois, cu aerul său afectat de savant care se ia în serios, apoi Julius de Baraglioul, cumnatul său, care doreşte să intre la Academie şi să fie recunoscut ca mare scriitor, Amedee Fleurissoire, un alt cumnat care visează o situaţie excepţională ce ar putea da greutate propriei vieţi sau Lafcadio Yluiki, tânărul copil din flori – ajuns să fie pe jumătate recunoscut de tatăl său, Juste-Agenor de Baraglioul -, care oscilează între a fi un om de onoare, capabil să salveze vieţi şi să cedeze altora banii de care el însuşi ar avea mare nevoie şi un ucigaş cu sânge rece, capabil să ucidă din curiozitate sau dintr-un alt motiv de care nu e conştient. Impresia de falsitate a personajelor e dată poate şi de cele câteva coincidenţe prezente în text şi care sunt mai ales călătorii sau întâlniri foarte norocoase.

În plan secundar, apare ideea unui complot împotriva papei,  ceea ce le face pe mai multe personaje să reacţioneze. Unii dau bani pentru a ajuta Biserica să-l regăsească, alţii pleacă pur şi simplu să-l caute. Este şi cazul lui Amedee, care găseşte astfel prilejul celei mai mari aventuri, şi în acelaşi timp, moartea. Ideea complotului trece apoi la Julius de Baraglioul, care vorbise totuşi cu papa în urmă cu câteva zile. Respectul datorat marelui om al Bisericii îl obligase însă să rămână cu privirea în pământ, iar atunci când ochii săi nu voiau să-i dea ascultare, se găseau alţii care să-l oblige să privească podeaua, aşa că marea întrebare nu întârzie să apară: se întâlnise el oare cu adevăratul papă sau cu unul fals? În acest din urmă caz, acest complot urzit de către loja masonică a avut loc cu adevărat? Nimeni nu va găsi răspunsuri satisfăcătoare, şi se pare că incertitudinile de orice fel se potrivesc foarte bine acestor personaje. Prin salvarea Bisericii, ele îşi doresc de fapt salvarea propriei existenţe, aşa că mizează totul pe acest eveniment, deşi ridicolul îi pândeşte la tot pasul.

Aparent lipsit de sentimente, Lafcadio se îndrăgosteşte totuşi de Genevieve de Baraglioul, fiica lui Julius, pe care o cunoscuse în episodul acela în care lui îi revenise rolul de erou. La sfârşitul romanului, ei se regăsesc în aceeaşi cameră, şi Lafcadio pare să fi găsit în sfârşit un motiv pentru a rămâne în viaţă şi, mai ales, în libertate. Fostul său prieten, Protos, fusese considerat vinovat de moartea lui Amedee şi de cea a Carolei, un adevărat personaj-liant. Prezenţa Genevievei face din Cadio un personaj aproape moral. În orice altă situaţie el nu-şi face nici cea mai mică grijă în privinţa semnificaţiei propriilor gesturi.

Să fie doar dorinţa de a exemplifica actul gratuit în spatele acestui amalgam de situaţii mai mult sau mai puţin surprinzătoare? Lafcadio acţionează aparent fără o motivaţie clară, deşi, dacă ţinem neapărat, putem găsi mai multe: curiozitatea, inconştienţa – să acţionezi ca într-un vis -, o revanşă pe care ar lua-o asupra unei laturi obscure a propriei existenţe etc. În orice caz, Lafcadio e genul de personaj care caută în mod constant aventura şi care acceptă cu uşurinţă provocările, cu condiţia să-l scape de plictiseală. Totuşi, nu plictisul dă naştere crimei, pentru că sunt mai multe situaţii în care Lafcadio are în vedere scopuri clare, ca banii, de exemplu. Nici un personaj şi nici o situaţie a cărţii nu pot fi însă clarificate, iar ambiguitatea le prinde bine.