Preda, Viaţa ca o pradă – câteva idei

Preda spune că a devenit scriitor pentru că şi-a dat seama de forţa “cuvântului zilnic rostit de oameni”, care este mai presus de întâmplare sau de viziune. El identifică însă de fapt cuvântul cu atitudinea, cu trăirea însăşi, pe care acesta o poate diminua sau, dimpotrivă, accentua:
“Fantastice pentru mine nu erau viziunile lui Ion M. Ion, care nu mişcau nimic în lume, ci felul şi mobilul cuvântului zilnic rostit de oameni. Am devenit scriitor descoperind treptat
forţa lui magică, până ce într-o zi, spre şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie. Chiar cuvintele care îmi treziră viaţa conştiinţei nu fuseseră ele misterioase? Dacă eu luasem
în braţe o pâine şi nu mai vroiam s-o dau celorlalţi, cum să mi se mai dea încă una? Firesc ar fi fost să mi se smulgă din braţe. în loc de asta am auzit: “Na, mă, şi pe-asta!” Şi forţa magică a cuvântului astfel rostit mă făcuse să las din braţe ceea ce luasem şi să devin conştient că exist.”
Natura nu reprezintă nimic fără cuvânt şi probabil că o lume tăcută ar reprezenta pentru Preda o lume inutilă sau, în orice caz, cât se poate de plictisitoare. Simpla senzaţie de ordine în natură, de firesc, îi erau suficiente pentru a considera condiţiile de bază ale fericirii îndeplinite. Viaţa ca o pradă nu abundă în detalii, e o carte alcătuită din linii de forţă, dintr-o sumă simplă de evenimente care au dus, mai mult sau mai puţin logic, spre începutul unei cariere de mare scriitor. Anii de şcoală urmează un traseu sinuos, destul de bizar. Preda refuză viziunea simplistă a tatălui asupra viitorului său şi insistă să-şi continue studiile, până în punctul de la care se va putea considera apt pentru cariera pe care şi-o dorea. Unele etape ale pregătirii sale şcolare îi surprind pe cei din jur, altele îl surprind şi pe el însuşi. Trebuie să remarc rolul pozitiv al hazardului în această evoluţie. Totul pare să se opună acestui şcolar plecat din sat într-o căruţă, însoţit de tatăl său: nu cunoaşte lumea, tatăl său nu este tocmai convins că drumul acela îi va fi de folos şi pe deasupra îi lipseşte susţinerea financiară, cu excepţia micilor sume menite să ducă la amânări de genul celor de care Moromete se foloseşte în plata fonciirei. Şi cu toate acestea îndoiala va lăsa locul certitudinii, iar lipsa banilor nu va fi o piedică de netrecut. În mod paradoxal, Preda se înscrie până la urmă la şcoala normală plătind un necunoscut dubios care-i promite să-i obţină un loc de la minister ceea ce, culmea, chiar face.
“Apele, râurile, bălţile nu-mi vorbeau, nu puneam deci mare preţ pe ele; nici ploile, nici pădurea, nici soarele… îmi şopteau doar că suntem împreună şi că suntem fericiţi, mare lucru,
vedeam şi simţeam şi singur că aşa este.”
Acest necunoscut este unul dintre îndrumătorii de care are parte Preda, oameni care-i sunt dăruiţi de Providenţă pentru a parcurge o etapă sau alta. O altă categorie de oameni care-i sprijină ascensiunea sunt găzduitorii, cei care-i oferă posibilitatea de a rămâne într-un loc pe o perioadă dată. În fine, alte personaje providenţiale sunt finanţatorii, cei care-i oferă bani sau îl împrumută. Toţi aceşti însoţitori îl ajută pe tânărul Marin să facă trecerea de la micul ţăran la marele scriitor.

Problemele pe care şi le pune scriitorul sunt cele ale unei evoluţii care s-ar dori lineare, dar care este uneori susţinută în mod bizar chiar prin piedicile care i se pun. Tânărul plecat de la ţară are o atitudine de învingător şi este rezistent le reacţiile negative, chiar dacă sunt venite uneori din partea unor nume grele din cultură în perioada respectivă, precum Nichifor Crainic:
“După o săptămână mi-am băgat manuscrisul în buzunar şi m-am dus acasă la domnul Nichifor Crainic. Ştiam că e ministru, dar, îmi spuneam că n-a încetat să fie scriitor, şi cum nuvelele care apăreau în Gândirea nu erau formidabile, a mea, îmi spuneam, în mod sigur va plăcea poetului şi îi va da drumul la tipar.”
Surprinde mult această îndrăzneală cu care Preda înţelegea să se autopromoveze, evitând chiar să treacă prin anticamera oamenilor cu funcţii importante. Atitudinea lui ţine de o naivitate mimată excelent şi are şi o doză importantă de umor involuntar, iar atunci când astfel de întrevederi se soldează cu un refuz, tânărul nu se sfieşte să-şi sfideze în mod direct preopinentul, ori să-l gratuleze în gând cu o înjurătură de la el de-acasă. De asemenea, nu se lasă influenţat de prea multe prejudecăţi: nu prea îşi face griji că ar putea deranja, vizitând persoanele de care ar putea avea nevoie fără nici un fel de avertisment, cere în mod direct bani sau susţinere pentru obţinerea unui loc de muncă etc. Mai presus de toate acestea este însă lipsa victimizării, susţinută şi de un noroc care-i permite să iasă de fiecare dată din încurcătură.
Personajul Marin e un tânăr care se construieşte, bazându-se pe resurse modeste, pe o educaţie făcută pe apucate, pe îndrăzneală şi pe simţul acut al valorii personale. Nu se crede mai prejos decât alţii şi e conştient de faptul că, mai devreme sau mai târziu, i se vor confirma toate planurile. Viziunea acestei cărţi este dominată de o luciditate infailibilă, care face adesea diferenţa esenţială între registrul minor, al micului eveniment existenţial şi registrul major, al unui demers narativ impresionant. Tânărul Marin ştie că are de scris o carte, primul lui roman, cel prin care se va dezlănţui forţa sa creatoare şi prin care se va face cunoscut de către ceilalţi, e vorba de romanul pe care-l poartă cu sine încă de la apariţia lucidităţii în viaţa sa, manifestată în momentul acela în care se descoperă strângând pâinea în braţe şi susţinută de efectul deosebit pe care-l are asupra sa cuvântul, în exprimarea sa cea mai firească. Luciditatea se manifestă pregnant în momente-cheie, cum ar fi trecerea de la o etapă la alta, de la un statut la altul, fenomen numit de Preda “deturnare”:
“Oamenilor nu le plac astfel de deturnări. Trei ai luat, cu trei să rămâi! Şi mulţi au continuat să creadă, chiar şi după ce am dovedit că ştiam, că eu cel adevărat eram cel din
primele trimestre şi nu cel din ultimul, şi cea mai mare furie pe care o puteam stârni în sufletul lor era să determin mărturisirile de recunoaştere ale altora. În satul meu natal s-a întâmplat
acelaşi lucru, mulţi continuă să creadă şi acum că cel adevărat era blegu-ăla pe care îl ştiau ei de-acasă şi oricât m-aş preface n-o să-i păcălesc eu pe ei, deşi recunoşteau că alţii se lăsau păcăliţi.”
El are forţa de a merge mai departe, de a nu rămâne prizonierul unui statut sau al unui nivel educaţional, tocmai pentru că acceptă deturnarea traseului văzut de alţii ca natural, tânărul are forţa saltului de la un destin la altul.
Ca şi în Moromeţii, şi aici Preda scrie simplu, părând să fie în permanenţă pândit de banalitate. Cred că exact în asta constă însă una din marile sale calităţi, de a accepta acest risc şi de a i se sustrage în permanenţă. E un joc de-a v-aţi ascunselea cu non-valoarea, o luptă a firescului cu excepţionalul din care se nasc mereu personaje puternice şi surprinzătoare. De altfel acest tip de discurs cred că i se potriveşte cel mai bine, pentru că un alt registru, de exemplu cel superior-meditativ din Imposibila întoarcere mi se pare mult mai fad şi chiar puţin riscat.
Evoluţia tânărului Marin e marcată şi de contactul cu câteva personaje de excepţie. Cel mai important este tatăl, de care pare că-l separă o adevărată prăpastie – educaţia -, dar de la care preia în realitate numeroase calităţi, cum ar fi aceea de a nu se lăsa uşor descurajat, de a amâna unele evenimente pentru a putea merge mai departe, de a râde de necazuri pentru a le putea depăşi sau chiar acea dublă atitudine, de la profund respect la înjurătură. Pasajul despărţirii de tată – o despărţire simbolică – este unul dintre cele mai reuşite din carte:
“Şi într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărârea să se despartă de mine. Era în septembrie 1940… înainte să ajung s-o fac eu, istoria, turbure şi ameninţătoare, dădea buzna peste noi:
şcoala normală unde învăţasem, din Cristur-Odorhei, nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal… Primisem o hârtie în care eram anunţat că sunt înscris în Bucureşti… Plecasem cu
căruţa spre gară şi tata lăsase caii la pas foarte încet… Nu înţelegeam nici de ce plecasem aşa devreme…
- Domnule, începu el, te duci la Bucureşti…
Şi tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el, dar nu eram nici neliniştit. Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau, aşa cum nu credeam în lucrurile nefireşti. Acest
sentiment de neîncredere care mi se năştea în conştiinţă în acea toamnă era adânc şi cu anii a devenit foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic…
Răsturnări nefireşti… puteau avea o durată… nu puteau avea viitor…
- Te duci la Bucureşti, reluă tata.
Şi cu o insistenţă cu care vocea sa groasă se ferea să mă sperie, dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că începând din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care urma să merg
singur, începu să-mi spună că mai mult decât făcuse pentru mine până atunci nu mai putea, că el de bani nu mai avea cum să facă rost; chiar atunci când mă însoţea să mă urc în tren nu avea să-mi dea nici un leu, nu avea, înţelegeam sau nu înţelegeam?!
- Bă, tu auzi ce spun eu aicea?!”
Tatăl îi transmite de fapt în acest moment forţă, accentuându-i luciditatea, vrea să ştie dacă este sau nu pe deplin conştient de semnificaţiile acelei plecări. Dintr-un copil fragil, Marin va trebui să se transforme într-un vânător, “victima” urmând să fie propriul său destin:
“Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci.”
Preda pune omul mai presus de toate şi caută ideile în fenomenul concret al existenţei:
“Mi se confirma vechea mea convingere, că nu ideile în sine sunt interesante, ci oamenii care le poartă şi le trăiesc.”
Numeroase întrebări sunt prezente în text: trecutul pare sa revină temporar în memoria activă, cu unele spaţii albe care probează autenticitatea retrăirii şi a demersului artistic.”Se pierduse?! Ceva îmi spunea că nu rămânea el acolo să facă la nesfârşit munca aceea, printre acei inşi pe care îi recunoscuse atât de rapid cine sunt. Un gând care îmi scăpa îl determinase să rămână. Ce gând? N-aveam să-l mai aflu.” Multe astfel de întrebări vor rămâne pentru totdeauna fără răspuns şi autorul nici nu insistă asupra lor, văzând viaţa în cursul ei firesc, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu fapte duse până la capăt şi cu începuturi suspendate. Avem o impresie puternică de fragmentare, de absenţa dorinţei de a organiza totul în mod riguros, literatura este un prădător al vieţii, dar unul care nu o anulează, care nu îşi prinde vânatul pentru a-l consuma, ci pentru a-i oferi noi semnificaţii. La nivelul naratorial, este o alternanţă permanentă între intelectual si ţăran, între trecut şi prezent, între faptul relatat în contemporaneitatea lui şi privirea înapoi, peste umăr.
Relaţiile cu cei doi fraţi aflaţi la Bucureşti, precum şi cu câteva persoane plecate din satul natal, menţin activ în mintea sa mediul în care a crescut, oferindu-i însă şi posibilitatea de a urmări în amănunt schimbări esenţiale în planul social, acel celebru fenomen care duce la dispariţia unei clase. Ilie şi Nilă nu sunt nici ţărani, nici orăşeni, sau sunt şi una şi alta în acelaşi timp. Brutalitatea unuia este compensată de bunătatea şi de grija celui de-al doilea.
Remarc perspectiva detaşată, chiar şi în momente pline de tensiune, fie în plan personal, fie în legătură cu o colectivitate sau cu ţara. Marin nu se lasă copleşit de emoţii, trece fără detalii chiar şi peste moartea lui Nilă.
“- Vezi, mi-a spus într-o dimineaţă.
Era îngândurat ca de obicei, absent cu alţii dar nu cu sine. Mi-a şoptit:
- Mă duc în concentrare.
Simplu, parcă mi-ar fi spus un lucru obişnuit, firesc şi fără implicaţii pentru soarta lui. A adăugat că odăiţa era plătită pe trei luni, puteam să stau, proprietarul ştie… Nu era scumpă
chiria, un pol pe lună, după trei luni trebuia să plec sau s-o plătesc mai departe…
- Bine, Nilă!
Lucruri aveam, o plapumă, cearceafuri, restul, care era al lui, avea să vină Veta să le ia. Dar al cui era patul? Al proprietarului. Şi Nilă mi-a întors spatele şi a luat-o cu pas vioi spre
poartă. Credeam că o să revină să-şi ia la revedere, fiindcă plecase fără să-mi spună un cuvânt mai mult, fără un gest, fără o privire care putea ţine loc de despărţire. Nu s-a mai întors
niciodată, regimentul lui 5 Dorobanţi din Giurgiu intra în foc şi Nilă avea să moară un an mai târziu pe frontul rusesc.”
Şi asta pentru că accentul este pus pe formare: şcoala, primele locuri de muncă şi perioada debutului. Evenimentele colaterale sunt fie reduse la minimum, fie aproape omise (cum este cazul celor doi ani de armată sau cu perioada războiului).
Dorinţa de a promova este susţinută şi de o puternică teamă de eşec, iar eşecul ar fi însemnat întoarcerea acasă, o dată pentru că toate eforturile familiei ar fi devenit inutile, şi apoi pentru că propriile planuri s-ar fi dovedit lipsite de fundament:
“Eşecul ar fi însemnat, în cazul meu, întoarcerea la ţară, pe capul familiei, care trudise pentru mine patru ani… Cum aveam să-i răscumpăr acei ani şi ce să fac acolo în
mijlocul unei lumi care ar fi rânjit: “Uite-l pe-ăsta, cheltui alde tat-său cu el degeaba atâţia bani, ca să se întoarcă tot la sapă”.
Preda nu cade în patetic, nu este nici superficial. Apar chiar unele accente de cinism, prin nepăsarea faţă de ceilalţi, care par să-l intereseze mai mult la nivel narativ decât în privinţa vieţii propriu-zise. La urma urmei, conform celor enunţate chiar în această carte, pe el îl interesa spunerea, mai mult decât întâmplările. Scriitorul învinge omul. Iată două exemple:
“Ei? Cine îmi spusese? Niculescu? Te pomeneşti că idiotul ăsta… Ce să fac acuma cu spusele lui Niculescu, în faţa unui funcţionar care avea scripte cu date precise? În realitate nu
ştiusem nimic clar despre salariul meu, cât era, câte zile lucrasem şi dacă mai aveam sau nu ceva de primit.
“Ce pot să fac? m-am întrebat. N-am de unde să-i dau lui Diaconescu banii înapoi”. Şi vizitele mele la el au încetat. Bine că nu ştia unde stau.”
Marin Preda e preocupat de ideea de claritate, iar descoperirea literaturii şi a filosofiei se face treptat. De remarcat felul în care se apropie de un personaj, nu departe de modul în care abordează oamenii în viaţa reală:
“Ce făcea el în caverna lui din munţi? Urmăream pagină după pagină să-l văd trecând în sfârşit la acţiune, fiindcă ceva pregătea, dar ce? Evanghelia după Matei avea patruzeci de pagini, în care găseai o nouă religie, pe concret, cu parabole clare, o viaţă, o răstignire şi o înviere. Ăsta nu mai termina cu profeţiile lui delirante şi în plus nu păţea nimic şi nici nu era limpede cum după spusele lui puteai deveni supraom. M-am uitat la sfârşit să văd dacă într-adevăr înfâptuia sau păţea ceva. Nimic, stătea mai departe, în cavernă, ieşea afară, vorbea cu soarele, păsările, animalele îl înconjurau, eţetera, eţetera… M-am uitat prin celelalte două volume. Acolo, da, era filosofie, dificilă însă pentru gustul meu de claritate, şi poate că şi limba era un handicap, nu citisem până atunci filosofie decât în traduceri.”
Personajul este pur şi simplu “ăsta”, un fel de Zarathustra a lu’ Nietzsche . Dar cititorul Marin se străduieşte să înţeleagă şi să aprofundeze prin reveniri succesive asupra cărţilor care i-au atras atenţia, nu abandonează niciodată.
Cartea conţine o puternică doză de provizorat, ca şi cum ar fi un mesaj care trebuia repede transpus pe hârtie, în autenticitatea lui. Uneori dă impresia că totuşi îl interesa mai mult şederea la Sinaia decât cartea propriu-zisă. Oraşul, personalităţile care-l vizitează, peisajul extraordinar îi atrag în mod constant atenţia. Totuşi, cartea îl obsedează, ea evoluează în subconştient, aşteptând momentul prielnic unei evadări pe hârtie. Îndeosebi o anumită scenă îl tot preocupă pe tânărul scriitor, o scenă care nu apăruse încă într-un volum şi care putea să fie echivalentă cu nucleul unei opere:
“Da, îmi aminteam de ce. Schiţa asta era un secret care nu trebuia dezvăluit. De ce? Aşa! Era secretul meu. Că apăruse în Timpul trebuia, debutam, dar salcâmul acela trebuia ferit, era
ceva de preţ, intim, care putea fi ucis într-o carte de nuvele. Şi acum deodată mi-am dat seama de ce. Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, neştearsă, cu familia mea. Fragmentul final din Întâlnirea din Pământuri prin care mă angajam să scriu un roman era uitat, era o ilustraţie a lecturilor mele din Swift prin care urmăream să arăt că Yahooii săi nefericiţi, slugi ale cailor, nu şi-au schimbat firea… Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi
apărea acum ca o poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o cunoşteam şi pe care o puteam povesti.”
Scena aceea îl va ajuta să scrie despre sine şi despre alţii în acelaşi timp, pentru că ea era uşa deschisă către Carte, către “realitatea reală” (mai mult decât realitatea), răspunsul unic la nenumărate întrebări:
“Ce să scriu despre generaţia mea împrăştiată, prinsă de valurile istoriei şi a cărei soartă îmi scăpa? mă întrebam în faţa mesei mele de scris la Sinaia, în acea iarnă bogată în zăpadă a anului ‘49. Să scriu despre un tânăr care îşi căuta un drum, singur în marele oraş şi necunoscând pe nimeni? Ce mi se mai întâmplase?”