Faulkner, Zgomotul şi furia

Partea întâi cred că e cea mai reuşită, cu perspectiva unui Benjamin care vede lucrurile dintr-o perspectivă ludică – un ludic care nu e aici altceva decât o limită profundă a lucidităţii. Alergarea pe lângă gard pentru a urmări jocul de golf al celorlalţi seamănă cu o încercare disperată de a surprinde şi a poseda viaţa, de a afirma propria prezenţă şi firul subţire care îl leagă de ceilalţi, de existenţele amestecate din jurul lui. Şi incursiunile în memorie – o memorie care pentru el este prezenţă – au cam aceeaşi semnificaţie, dar cu un ton mult mai grav, uneori aproape înspăimântător, prin prezenţa obsedantă a surioarei Caddy şi a atmosferei de copilărie suspendată, interminabilă. După citirea primei părţi, îmi doream să urmeze unul sau mai multe capitole explicative, care să mă ajute să înţeleg mai bine lumea redată prin reprezentarea unui retardat şi exact asta urmează, trecând perspectiva pe seama lui Quentin, fratele care se va sinucide în timpul studenţiei la Harvard, respectiv a lui Jason, singurul din familie care are « picioarele pe pământ », o brută egoistă care acţionează instinctiv şi care nu înţelege nimic din existenţa celorlalţi, deşi are impresia că lui i se datorează totul. Pe de-o parte are dreptate, lui i se datorează mare parte din răul abătut asupra familiei, fuga lui Candace, prima « putoare » din familie, pe care se va strădui să o ţină cât mai departe, poate parţial sinuciderea lui Quentin – deşi acesta era demult obişnuit cu gândul morţii -, nefericirea mamei – care îl consideră totuşi stâlpul familiei -, nefericirea negrilor servitori, Dilsey, Luster şi ceilalţi, şi fuga fiicei lui Caddy, Quentin, cea de-a doua « putoare » a familiei.

E un roman care conţine istoria unei familii şi o parte din istoria Sudului American, dar îmi place să văd mai degrabă în el o colecţie de micro-romane bazate pe existenţa câte unui singur personaj, pentru că fiecare dintre fraţi e foarte bine conturat. Caddy, Quentin şi Benjamin trăiesc într-o lume cu mai multe straturi, sunt capabili să alterneze realitatea cu visul, echilibrul cu nebunia, contemplarea cu agitaţia cotidiană a familiei. Jason e spiritul dinamic, preocupat de speculaţii financiare, cheltuieli şi şantaje, manifestându-se brutal şi considerându-se nedreptăţit până şi de simpla existenţă a celorlalţi.

Sunt dezamăgit într-un fel de absenţa lui Caddy şi cred că romanul ar fi putut foarte bine continua lăsându-i ei prim-planul şi trecându-l pe Jason pe un plan secundar. Caddy este omniprezentă, e drept, dar e vorba doar de acea impresie pe care o poate lăsa o absenţă obsedantă. Sau poate că un ultim capitol, în care perspectiva să fie preluată de Caddy ar fi fost mult mai potrivit decât notele recapitulative din final. Asta ar fi doar o posibilitate, altfel romanul excelează cam la toate capitolele.