* * *

     

        Flecăreala lui Mihai mă adusese într-o stare de enervare vecină cu nebunia. Nu era prima oară când reuşea să-mi provoace o astfel de stare şi chiar mă gândeam dacă nu ar fi fost mai înţelept din partea mea să nu-i mai acord o atenţie aşa de mare, să încerc să uit de existenţa lui, măcar pentru o vreme. L-am privit fără să vreau şi am înţeles că acest lucru nu va fi posibil, deoarece era mai mereu prin preajmă, atrăgându-mi atenţia prin toate năzbâtiile pe care le făcea, pentru că mama mă punea chiar să-l supraveghez în mod constant – ceea ce nu era necesar, deoarece mă urmărea peste tot – şi pe deasupra aveam o memorie care nu asculta deloc ceea ce-mi doream eu de la ea, reţinând fără încetare şi în cele mai mici detalii exact acele lucruri de care nu voiam să-mi amintesc. Iar Mihai era un astfel de lucru şi nu greşesc numindu-l aşa, fiindcă pentru mine nu valora mai mult decât un obiect de care m-aş fi descotorosit cu prima ocazie şi fără cel mai mic regret. Avea pe atunci vreo opt ani. Mă trezisem cu el în casă într-o noapte. Tata se întorsese de la serviciu foarte târziu, ca de fiecare dată, şi m-a trezit o discuţie mai aprinsă pe care a avut-o cu mama. Camerele noastre erau despărţite doar de un mic hol, aşa că eram la curent cu disputele lor, la orice oră ar fi intervenit ele. Se certau des şi asta mă făcuse să caut alte locuri de dormit, prin poduri sau şure, la noi, la bunica, la străbunici sau prin alte locuri în care aveam sau nu aveam dreptul să mă adăpostesc. Era o dispută mai aprigă în noaptea aceea, eram speriat şi m-am apropiat de uşă, să trag cu urechea sau să-i vin în ajutor mamei mele dacă ar fi fost nevoie. Făcusem deja asta de mai multe ori, când tata devenea violent, mă duceam la el şi începeam să-l jignesc cum ştiam eu mai bine. Foloseam chiar multe din înjurăturile şi vorbele de ocară auzite de la el în diverse ocazii şi ştiam foarte bine pe care dintre ele le considera mai jignitoare, aşa că le foloseam în funcţie de gravitatea situaţiei. Era de fiecare dată şocat de comportamentul meu, de parcă ar fi fost ceva nou pentru el. Îi reproşa mai întâi mamei că nu m-a educat cum trebuie, după care îşi îndrepta privirea spre mine. Acela era momentul în care ştiam că trebuie să fug şi următoarele înjurături i le aruncam din alergare, întorcându-mă din când în când să văd dacă se apropie. Nu mă prindea niciodată, alergam mult mai repede ca el şi am impresia că asta îl făcea să aibă un fel de respect pentru mine, pentru că după ce îi trecea mânia mă lăuda pentru forma sportivă de care dădusem dovadă. Cine ştie, poate că fuga aceea îl ajuta şi pe el să se menţină în formă, era exerciţiul nostru, alergatul în jurul casei.

• Ţi-am spus deja de zece ori că nu e al meu, striga tata.

• Nu mai spune, le-ai numărat?

• Le-am!

• Le-ai!

• Ţi-am spus că le-am, repeta el.

• Degeaba strigi, îi zicea mama. Eu nu-l ţin.

• De ce?

• Pentru că nu e al meu.

• Dar era acolo, pe drum, nu puteam să-l las aşa, în toiul nopţii.

• N-am zis că ar fi trebuit să-l laşi.

• Ba ai zis!

• Nu, am zis doar că trebuia să-l duci în altă parte… la altcineva.

• N-ai zis!

• Ba am zis.

• La cine să-l duc?

• Nu ştiu.

• Păi vezi?

• La poliţie, ei ştiu ce să facă.

• Ăla doarme la ora asta, nu iese din casă nici dacă dai cu tunul.

• Cine?

• Poliţistul.

• Omule, ce treabă am eu cu el, îl lăsai în curte şi gata.

Râdeam în sinea mea, pentru că ştiam că mama nu suporta câinii, iar tata adusese de mai multe ori câte unul rătăcit pe străzi, propunând să-l păstrăm, chiar dacă mai aveam deja doi. Mama făcea scandal, dar câinele rămânea la noi pentru o vreme, după care dispărea. Mama spunea că şi-a adus aminte de stăpânii lui şi a plecat să-i apere de rele. Tata spunea că mama plătea pe vreun sătean care avea maşină sau tractor să-l ia într-un sac şi să-l abandoneze undeva, cât mai departe de sat. Eram de fiecare dată supărat pe ea când dispărea câte un câine, mai ales că nu făcea asta numai cu câinii aduşi de tata de pe străzi, ci şi cu unii dintre câinii noştri, fie pentru că deveneau prea bătrâni, fie pentru că începeau să prindă gustul ouălor şi al găinilor, fie din alte motive, pe care mama nici nu considera necesar să mi le spună.

M-am apropiat de uşa lor şi fără să o deschid am strigat:

• Am eu grijă de el!

Părinţii au tăcut câteva clipe, după care mama a deschis uşa şi m-a întrebat:

• Eşti sigur că ştii ce spui?

• Sunt.

• Foarte bine, ia-l şi culcă-l la tine în cameră.

Auzind asta am avut deja o oarecare îndoială, pentru că era interzis să las vreun câine în casă, fie şi pentru câteva clipe, aşa că ardeam de nerăbdare să văd pentru cine făcea mama excepţia aceea. Am intrat în cameră şi l-am văzut. Era foarte slab, murdar şi nişte haine care atârnau în toate părţile. Stătea cuminte într-un colţ şi asculta. Când a dat cu ochii de mine mi-a zâmbit.

• Dar mai întâi îl ducem să se spele, a zis mama.

Am rămas nemişcat, întrebându-l din priviri pe tata ce se petrecea.

• L-am găsit pe stradă, când mă întorceam de la lucru. Nu e din satul nostru, nu ştiu de unde a apărut. Cred că nu are pe nimeni, după cum arată…

• Şi ce facem? am spus.

• Mâine mă duc cu el la poliţie. Dacă îi găsesc părinţii îl las să plece. Dacă nu, e al nostru.

Apoi tata m-a împins afară şi a închis uşa în urma mea. Am intrat în cameră şi am aşteptat. Mama l-a adus peste câteva clipe şi m-a anunţat că vom dormi în acelaşi pat până când îi vor amenaja propria cameră. Ieşind, s-a întors spre mine şi a zis:

• Să ai grijă de el. Ai promis!