Filip Florian, Matei Florian, Băiuţeii, Polirom, 2006

Un roman scris la două mâini, un fel de autobiografie dublă, de familie, în care fiecare frate e oglinda celuilalt. Două tonuri contrastante: ambiţia de a scrie prietenos, tinereşte, non-formal şi cu scheme narative dintre cele mai noi, toate acestea dublate de (sau argumentând) o autoironie care să scuze sau să salveze totul, şi un ton secundar, nostalgic, sobru, al legăturii de familie, dat de colaborarea dintre fraţi, de felul în care şi-au perceput reciproc existenţa şi au integrat-o în aceea mare, a lumii blocurilor de pe aleea Băiuţ şi din împrejurimi.

Ambii naratori mimează foarte bine inocenţa, atât de bine, încât ţi-ar veni foarte greu să-i cerţi atunci când ţi se pare că proza şchioapătă, câzând în simplă divagaţie. Nu poţi să te superi pe creatorii de basme, pentru că ei nu-ţi vor decât binele, şi nimic altceva. Povestea începe cu o păcăleală, printr-o referire majoră, la Cristos, după care zborul înalt alternează continuu cu căderea în banal, zeul devine copil, iar mingea de fotbal îi face pe toţi să se creadă maeştri. Provizoriul îi ajută pe băsnuitori să se ascundă: ”Trebuie să închizi ochii. Aşa. Să laşi vântul să înceapă. Să-l auzi cum învie şi dă roată străzii şi scărilor de bloc şi doar aşa, cu ochii strânşi, să simţi bucuria lor şuierată de-a ieşi la plimbare prin pungi şi de a trânti geamuri şi de a înnegri cerul.” Viaţa se naşte uluitor de firesc, povestea la fel. Vântul suflă peste lumea blocurilor şi D-urile se însufleţesc deodată, copiii aleargă încoace şi încolo, urzind jocuri şi războaie.

Inocenţa din poveste este şi o fugă, o spaimă de Bau-Baul comunist care, deşi nu poate înlătura farmecul întâlnirii cu ceilalţi, este, totuşi, generator de (dez)ordine: ”Unu la mână: dacă unii copii se transformă în şoimi, n-o fac nicidecum de plăcere, ca să se afle în treabă sau ca să-şi bronzeze, nestingheriţi, aripile sub soare. Motivele sunt în general altele, zborul e scurt şi haotic, iar amintirile cam triste. Doi la mână: cravata nu valorează în metamorfoza asta nici cât o ceapă degerată. Oricât te-ai ruga de ea, mai mult de o cârpă pitică cu tricolor tivit pe margini nu va deveni niciodată.” Pe de-o parte, povestitorii demitizează, comunismul nu e frumos, lumea e pe dos şi ceea ce se spune că e măreţ nu reprezintă nimic. Adevărul general e o minciună pe care fiecare o recunoaşte în universul lui intim. Pe de altă parte însă, ei nu pot nega acea realitate, din sentimentul că, odată cu ea, ar trebui să abandoneze propria copilărie, care nu a fost deloc una urâtă. ”Aşa că toate aceste lucruri putrede (unu, doi, trei şi chiar patru la mână) au rămas doar nişte mici semne de întrebare pe care doar în siguranţa camerei mele aveam curajul să le ridic.” Povestea Băiuţeilor devine, aşadar, o istorie mică, intimă, în care Patriacea mare işi bagă nasul, neinvitată de nimeni, stricându-le sărbătoarea de zi cu zi, şi din care, totuşi, nu se poate exclude nimic. Marile simboluri comuniste sunt de fapt nişte umbre imense care acoperă micile adevăruri ale biografiei fiecăruia.

Exerciţiul de sinceritate reciprocă e înşelător. La un moment dat îmi pare un fel de mită plătită cititorilor, ca şi cum le-ai spune, uite, vă dăm câte ceva din defectele copilăriei noastre, ca să ne scuzaţi pentru eventualele pasaje neinteresante ale acestui roman care e al nostru şi al vostru deopotrivă. Mita – un cuvânt cam greu, sunt de acord – e mai ales greu de refuzat în pasajele în care apare figura mamei. Băiuţelul cel mare e înfiorat de naşterea celui mic, care, culmea, îşi anunţă încă înainte de naştere, marile calităţi fotbalistice.

Râsul e un pandant al plânsului. Modelele sunt puţine şi nu e foarte greu să alegi între fotbalişti şi marile glorii comuniste. Fotbalul, deşi reprezintă evadarea perfectă, nu e nici el o soluţie pentru orice problemă. Băiuţeii au nevoie de ceva mai mult ca să devină ei înşişi, iar aici e marele pariu pe care îl fac copiii care se joacă pe alee. Jocul de-a v-aţi ascunselea îi ajută să se pândească unul pe altul, să-şi studieze fiecare gest. Multe dintre marile descoperiri se petrec pe ascuns, sunt sustrase în mod subtil realităţii. Fetele sunt o prezenţă fermecătoare, pândite în jocuri sau în diverse alte ocazii. Erosul îşi face loc, brav, în şifonier sau în pivniţa cu miros de murături. Cel mai bun pasaj este însă cel cu pulpa profesoarei de spaniolă: ”…pulpa stângă a profesoarei de spaniolă se colora în cafeniu când vreun norişor aducea un pic de umbră, aş fi vrut să fi scris o compunere lungă, lungă, cu destule greşeli, fiindcă pulpa stângă a profesoarei de spaniolă aţipise, sigur aţipise, se vedea după cum respiră şi nu merita trezită pentru nimic în lume.”

Romanul Băiuţeii e plin de tehnică, ceea ce contrastează, o dată în plus, cu inocenţa copilaşilor din zona D-urilor. Paranteze, explicaţii, explicaţii la explicaţii, romanul în roman, introspecţia reală sau mimată (vezi fragmentul cu plăcinta de mere), trecerea de la realitate la vis, interesul sau dezinteresul pentru subiectul tratat, enumerările, clasificările (cele sobre: A, B, C şi cele derizorii: chestia 1, chestia 2 etc.), naratorul – băiatul mare – care corespondează cu personajul – băiatul mic -, colajele, alternarea registrelor, ping-pongul naratorial – eu, tu, noi, cei de acum, noi, cei de atunci -, intersectarea prozei cu versul, structurarea – aparent foarte ordonată – pe capitole şi subcapitole etc.: ”E nevoie acum de clarificări, de precizări, altminteri povestirea devine înşelătoare. Există în textul acesta lucruri mici, spuse sau subînţelese, par mărunţişuri, dar nu sunt aşa, fără lămurirea lor întregul n-o să fie întreg.” Urmează o serie de lămuriri legate de plăcinta cu mere, de faptul că mama celor doi nu făcea plăcinte, spre deosebire de mătuşa Lucica, zisă şi Uca, adevărata specialistă a plăcintei cu mere. Un mini-portret al mătuşii, după care o întoarcere la universul textului: ”Stă scris, apoi, tot pe la începutul capitolului…” Întoarcerile nu sunt aşadar doar în memorie, în realitate, ci şi în text, astfel încât alternarea între cele două să te facă, la un moment dat, să nu mai ştii pe unde te afli.

Interesantă simetria între primul şi ultimul capitol din roman, cel cu Cristos, şi cel intitulat ”Sfârşit 2”. În primul imaginea marelui mit zboară pe deasupra blocurilor, şi toţi locatarii se străduiesc să o surprindă măcar pentru o clipă, iar în ultimul, mutarea, părăsirea aleii Băiuţ, în care povestea e întreruptă abil, iar pe deasupra blocurilor în mod sigur nu mai zboară nimic.