Daniela Popa, Paper clips

Impresia de sensibilitate puternică e transmisă chiar începând cu primul text. Poemul e scris pe schema unei trăiri, a unei întâlniri eu-tu, cu numeroase epitete și imagini care, dacă ar fi luate separat, parcă nu ar avea nimic extraordinar. Par chiar să facă parte dintr-un ritm poetic mai vechi, deja citit, deja trăit. Ansamblul e însă unul reușit, chiar dacă, în funcție de cultura sau de prejudecățile cititorului, pot apărea unele stridențe pe ici, pe colo (”spătarul zilei”, ”cărarea linsă”, ”tragi pe nas”, de exemplu, nu-mi plac). Versurile tind să traseze linia unei prezențe/absențe, a unei relații între două entități care par să fie menite una celeilalte. Jocul e simplu: primul vers anunță o prezență, un fragment de concret care apoi se volatilizează, făcând trecerea spre absența celuilalt. Cele două prezențe-absențe se agață, aparent la întâmplare, de repere ale lumii înconjurătoare, care tind să le ofere o nouă concretețe. Unele secvențe definesc binișor o delicată prezență feminină (privirea mea absentă, lumina mă absoarbe, sunt ușoară și translucidă, de cealaltă parte a singurătății mele atrăgătoare), altele sunt însă mai greoaie și strică impresia de ansamblu (părul unsuros, fundalul spălăcit etc.). Îmi place ideea de oglindire, de căutare – mimată – a imaginii celuilalt în propriul eu, începută cu ”sunt tabloul tău” și continuată cu ”sunt ușoară și translucidă/ te dezbraci în fața mea ca-n oglindă” și ajungând la ”ești tabloul meu”). Pe ansamblu, poemul curge și are o viziune clară, dar finalul cu ”cenușa aruncată-n vânt” mi se pare destul de nefericit.

Mult mai reușite mi se par poemele în care se realizează un fel de istorie personală, subiectivă, fragmentată, simplă, cu impresia unei sincerități care parcă-ți interzice să rămâi dezinteresat. Absența apare și în scrisoare în octombrie (I), dar nu mai e cea a unei relații, a unui dublu, ci aceea, mult mai profund asumată, a eului: ”presimțeam încă de când eram copil că nu mai sunt/ diminețile se-ntorceau în mine gata trăite”. Numai că din versurile care urmează ne dăm seama că nu este nici pe departe vorba de o absență, ci dimpotrivă, de un prea-plin al vieții, de o existență care pulsează în obiecte, peste care plutește numai teama trecerii. Accentele nostalgice sunt bine integrate în text și stângăciile sunt deja mult mai rare, deși unele sintagme nu sună chiar așa de bine: ”te lovești extenuată de margini/ asemeni unei cepe de impenetrabila aderență la sine”. Impenetrabila aderență a cepei mi se pare destul de nefericit aleasă, mai ales că vine imediat după o secvență cât se poate de reușită, cu imaginea mănușilor care se pot pune pe mâini doar în gând. A doua scrisoare în octombrie, pe care o găsesc spre sfârșitul volumului, transmite un sentiment mult mai acut, impresia de trăire fiind extrem de intensă. Poeta revine la schema eu-tu, iar schimbările par să fie mult mai radicale: ”lumea se schimbă brusc”. Nu mai suntem în fața unor recapitulări sensibile, nici a unor tatonări între prezență și absență, ci mai degrabă în fața unor concluzii, a dorinței de a găsi certitudini, indiferent dacă vor fi bune sau rele. Registrul e grav și ființa tinde, pe alocuri, să se anuleze: ”fiecare gest al mâinii tale se-nnoadă pe-un altul – fragil/ și durabil deootrivă/ de balerină sau pictoriță – tot ce mi-aș fi dorit să pot deveni/ și n-am avut talent…” Arderea intensă alternează cu semnele morții. Nu mai este timp pentru interogații sau recapitulări.

În ars amandi (I) percep un ritm mai accelerat al trăirii, imaginile alternează, eliminându-se, rând pe rând, avem sentimentul unei trăiri intense, a unei respirații aproape incontrolabile. Realitatea e asumată cu maturitate, în ciuda jocului aparent dezordonat. ”Sentimentul orăcăitor” mi se pare însă că strică bucuria unui reușite de ansamblu.

Poemele sunt, în general, fie radiografii ale eului, raportat la oraș, la trăirea iubirii, la perceperea obiectelor și oamenilor din jur și a situării față de acestea, fie scurte coborâri în infernul sau în paradisul personal din prezent și din trecut, unde sunt regăsiți, de exemplu, bunicii. Ambele situații i se potrivesc foarte bine poetei și reușește să transmită atmosfera, intensitatea trăirii, apropierea și îndepărtarea de ceilalți, iubirea, teama ș.a.m.d. Versurile au un ritm interior ce probează o autoare stăpână pe mijloacele ei și conștientă de acest fapt, iar poemele, situate sub semnul unor ”paper clips”, conturează de fapt o totalitate, un univers bine definit și asumat.

Daniela Popa, Paper clips, Axa, Botoșani, 2008.