Cele trei case (I)
Flecăreala lui Mihai mă adusese într-o stare de enervare vecină cu nebunia. Nu era prima oară când reuşea să-mi provoace o astfel de stare şi chiar mă gândeam dacă nu ar fi fost mai înţelept din partea mea să nu-i mai acord o atenţie aşa de mare, să încerc să uit de existenţa lui, măcar pentru o vreme. L-am privit fără să vreau şi am înţeles că acest lucru nu va fi posibil, deoarece era mai mereu prin preajmă, atrăgându-mi atenţia prin toate năzbâtiile pe care le făcea, pentru că mama mă punea chiar să-l supraveghez în mod constant – ceea ce nu era necesar, deoarece mă urmărea peste tot – şi pe deasupra aveam o memorie care nu asculta deloc ceea ce-mi doream eu de la ea, reţinând fără încetare şi în cele mai mici detalii exact acele lucruri de care nu voiam să-mi amintesc.
Jocul de-a întrebările
Plecaserăm devreme de acasă, nu pentru că am fi conştientizat importanţa distanţei pe care o aveam de parcurs ori pentru că ar fi trebuit să ajungem la destinaţie la o oră sau alta, ci din simpla prejudecată a bătrânului că dacă ai de parcurs un drum, e mai bine să pleci dis-de-dimineaţă. Aşa era el, un om trecut de prima tinereţe, de a doua şi poate chiar şi de a treia, în cazul în care ar fi existat aşa ceva. Ceea ce îl menţinea însă în formă, pe lângă numeroasele sale preocupări, era certitudinea că el avea să rămână tânăr pentru totdeauna…
Falsele evenimente ale inimii
Zilele treceau aproape pe neobservate, viaţa mea ducea lipsă de evenimente, am avut timp îndelungat senzaţia aceasta, uneori atât de acut încât credeam că dacă nu voi invent ceva imediat, un eveniment cât de mic, totul s-ar putea pierde într-o clipă. Acel tot care părea să însemne viaţă, o viaţă pe care nimeni nu se străduise s-o repereze şi s-o explice într-un fel sau altul, dar nu biologic, nu de asta aveam nevoie în primul rând, ci poate axiologic. Poate. Încercam să mă privesc pe mine însumi crescând, să identific lumea dinafara şi dinăuntrul meu, dar peste tot se auzea un ţiuit sinistru, ca o alarmă de proastă calitate uitată pornită pentru totdeauna. Asta era viaţa mea, o alarmă de proastă calitate. Îi iubeam pe oamenii aceia pe care-i întâlneam pe stradă, dar aveam de multe ori şi sentimente total opuse, astfel încât, nemaiştiind ce să cred, ce să vreau, ce să simt, începusem să merg cu privirea spre pământ…
Viaţă de melc
Nu încetase să-şi privească ceasul de când ajunsese pe aerodrom. Repetase de zeci de ori scena împreună cu superiorul şi cu colegii – puţini câţi erau – de trupă şi i se păruse de fiecare dată că operaţiunea pe care avea să o ducă la bun sfârşit de unul singur era una – dacă nu uşoară – cel puţin acceptabilă, nici prea simplă, ceea ce l-ar fi putut umili, pentru că toţi ceilalţi avuseseră, după cum i se spusese, misiuni extrem de dificile, unele dintre ele groaznice, şi nu ăi era ruşine să se gândească oarecum înfricoşat la ele, dar nici atât de dificilă încât să necesite implicarea a unei a doua persoane. Indirect erau implicaţi toţi ceilalţi, deoarece participaseră la repetiţii fie ca martori, fie ca regizori, fie ca posibili inamici, ba chiar unii dintre ei făcuseră exces de zel în luptă…
Istrati
Linişte… Prietenia e ca un ciob de sticlă, cel mai neuniform dintre toate. Cădere, risipire, nepăsare, uitare. Îl bate soarele, îl udă ploaia şi îl suflă vântul, dar nu vrea sau nu poate să plece mai departe. Stagnează. Aşteaptă. Undeva, într-un cotlon ignorat al memoriei s-a rătăcit un fragment de speranţă. Doar în memorie. Aşteaptă şi el, ca oricare. Poate că aşteaptă uitarea sau poate înnoirea prin simţuri. Ciobul de sticlă nu poate simţi nimic, nu vede, nu aude, nu vorbeşte. Te lasă să treci pe lângă el fără să-ţi facă semn. E discret, are tact. Dar uneori se întâmplă să treacă cineva care să vrea să-l ridice, sau care să nu aibă altceva mai bun de făcut decât să se uite la el. Şi să se mire, oglindindu-se în suprafaţa sa tulbure şi neuniformă. Dacă se va recunoaşte în el, îl va duce cu sine, dacă nu, îl va arunca mai departe, într-un loc cât mai ascuns, astfel încât să nu-i mai iasă niciodată în cale.
Nedumeriri
Era ora trei si mă plimbam pe aleea pietruită. Mi se părea straniu, nu reuşeam să înţeleg nimic, deşi mă străduiam din răsputeri. Făceam câţiva paşi privind şirul de copaci, pipăiam porţiunea de zid vechi apărută în stânga mea ca din senin, apoi mă întorceam, privind în pământ şi gândindu-mă că ar trebui să-mi fie cunoscut totul, parcă mai văzusem undeva decorul ăsta, mai trăisem o secventă de viată lângă acest zid cu cărămizi ieşite în afară şi cu numeroase nişe în care, din cauza întunericului, nu voiam deloc să vâr mâna în cercetare. Mi-era teamă, se puteau ascunde şerpi, scorpioni sau, mai banal, vreun cablu electric neizolat, deşi zidul era sau părea foarte vechi.
Alegere
Muncitorii aruncau nisipul cu lopata înapoia remorcii, în mod alternativ: cel din dreapta arunca spre stânga, cel din stânga arunca spre dreapta, astfel că stratul subţire de polei aşternut pe asfalt era tăiat la tot pasul de linii dezordonate de nisip, un nisip destul de fin, care, pe lângă rolul pozitiv de a împiedica accidentele rutiere, avea şi unul distructiv, strada necesitând reparaţii după fiecare iarnă în care beneficiase de un astfel de tratament. De altfel muncitorii - unul înalt şi spătos, purtând numele Ion, şi celălalt scund, cu capul puţin disproporţionat, chemat de colegul său pe numele de familie, Grigorescu – discutau despre povestea stratului de asfalt ca despre un fenomen pe care îl cunoşteau dintotdeauna şi care, după toate aparenţele, nu se va schimba niciodată.
Simplă anemie
Mă trezisem tremurând. Transpirasem atât de tare, încât salteaua era udă pe ambele părţi. Era încă întuneric, voiam să aprind becul şi mă întrebam din nou în ce punct al camerei era aşezat patul şi ce traseu trebuia să parcurg până la întrerupător. Făceam asta adesori în perioada aceea. Eram treaz, ştiam că sunt treaz, eram pe deplin conştient de locul în care mă aflam, dar nu reuşeam să-mi anintesc geografia atât de simplă a propriei camere. Şi asta nu din cauză că îmi făcea plăcere să-mi fac culcuşul în mai multe locuri, cu siguranţă, căci în timpul zilei le cunoşteam pe toate până la detaliul cel mai lipsit de semnificaţie. Stăteam minute în şir pe pat reluând aceeaşi întrebare.
Grigore (I)
- Cum se numea personajul acela ciudat de care mi-ai vorbit cândva, cel care a fugit din
sat călare pe cal, abandonându-şi trecutul, familia şi absolut orice fel de orgoliu?
- Don Quijote?
- De ce trebuie să priveşti totul cu ochiul tău ironic-batjocoritor? Bineînţeles că nu Don
Quijote!
- Atunci cine?
- Celălalt.
- Diavolul?
- Diavolul renunţând la orice fel de orgoliu… Eşti absurd.
- Eu cunosc un diavol care susţine că nu are orgoliu, ba mai mult decât atât, chipurile ar vrea să salveze omenirea.
Călător de ocazie
Maşina de ocazie mă lăsase undeva aproape de centrul acestui târg dezordonat, cu câteva sute de case şi cinci-şase blocuri aruncate ici-colo fără nici o altă logică decât dorinţa obsedantă a comuniştilor de a declara oraşe un număr cât mai mare de localităţi, astfel încât populaţia urbană din statistici să fie cât mai reprezentativă. Probleme de imagine, mă gândeam, aşa suntem toţi, asta ne preocupă în primul rând, să facem o impresie cât mai bună. Şoferul Daciei 1300 cu care venisem, un rudar de vreo patruzeci de ani, cu un zâmbet prietenos şi o privire cumsecade, îşi exprimase revolta faţă de privatizarea unei mici întreprinderi locale. Era foarte pornit, dar argumentele păreau destul de egoiste…
Aventuri - cât se poate de – banale
După înghiţirea rapidă a celor două felii de pâine cu gem de prune, urma o dimineaţă în care nu se anunţa nimic esenţial. Eventual o nouă întâlnire cu ceilalţi copii din zonă, poate un meci de fotbal mai mult mimat decât jucat, cu o minge spartă şi lipită de n ori cu ajutorul unui petec de cauciuc din altă minge spartă – iremediabil – şi cu un cuţit încins la foc şi scos cu această ocazie din uzul bucătăriei familiale. Mama se va întreba unde a dispărut, în timp ce el îl va ascunde neglijent după fânar sau în podul magaziei proaspăt construite. Un pod aparte, în care ar putea dormi câteodată, singur, în nopţile de vară.
Fuga
Autocarul plecase de două ore. Ghidul se aşezase optimist pe scaunul ce-i era destinat şi dădea unele detalii şoferului. De fapt atât ghidul, cât şi şoferul erau organizatorii excursiei, alături de un profesor pensionar care fondase de ceva vreme o agenţie de turism specializată în călătorii cu autocarul peste graniţele ţării. Cei mai mulţi dintre cei de faţă erau la prima călătorie organizată de profesor şi, deşi aveau unele îndoieli, datorate mai ales drumului lung pe care-l aveau de parcurs şi din cauza căruia aveau să petreacă mare parte din timp în autocar, sperau să se bucure de câteva zile plăcute şi, cum se întâmplă în astfel de situaţii, să cunoască lume nouă. La un moment dat, ghidul se ridică şi, privind alternativ o foaie de hârtie cu lista pasagerilor şi pasagerii înşişi, începu să facă prezenţa.
Un cadou refuzat
- De câte ori mă întorceam în locul acela trăiam experienţe bizare, greu de închipuit de altfel şi nu mă îndoiesc că un om în toată firea şi cu studiile dumneavoastră le-ar putea crede vreodată, domnule…
- Vlad Mincu, răspunse prompt bărbatul aşezat pe bancheta din faţă, crezând că asta aştepta colegul său de compartiment.
- Nici chiar eu nu le pot crede în totalitate, continuă imediat bătrânul. Deşi le-am trăit şi mi le amintesc foarte bine până la cel mai mic detaliu. Adeseori ni se întâmplă să nu credem ceea ce li se întâmplă altora, pentru simplul motiv că nu ne interesează, că nu are nici cea mai mică legătură cu viaţa noastră, cu prezentul sau cu istoria noastră personală…
Seceta
Nu mai plouase cam de douăzeci de luni. Oamenii trăiau din ce reuşiseră să agonisească înainte de secetă. De fapt, ca să fiu sincer, deşi asta nu serveşte la nimic în cazul de faţă, cei mai mulţi dintre ei nu mai trăiau deloc. Alţii trăiau doar puţin, cât să respire, să consume o picătură de apă, ascunsă cu grijă în beci - ce bine era să ai un beci pe vremea aceea! -, să mănânce şi… cam atât. Pe scurt, s-ar spune că ei supravieţuiau. Auziseră de nenumărate ori că nu mai avea nici un sens să o facă, pentru că seceta aceea avea să fie ultima, iar rezervele de hrană şi de apă nu aveau să ţină la nesfârşit, dar ei nu credeau.
Tunelul
De peste treizeci de ani săpa la tunelul acela, care pornea de lângă propria casă şi ducea cine ştie unde, spre centrul pământului sau, în plan orizontal, spre una din localităţile învecinate. Nu ştia cât era de lung, nu îl măsurase niciodată şi nici nu plănuia să o facă prea curând. Va face asta la sfârşit de tot, aşa îşi spunea de fiecare dată când se apuca de săpat. Era din ce în ce mai greu, drumul parcurs cerea tot mai mult timp, lampa electrică avea nevoie de baterii care-l costau o avere, iar pământul i se părea tot mai greu de cărat. Nu voia însă cu nici un chip să renunţe, se obişnuise să sape la tunelul acela şi nu putea să abandoneze. În ultimul timp se ruga în fiecare zi să iasă la suprafaţă, dar nu voia să sape în plan vertical, i se părea că s-ar fi trădat pe sine însuşi, nu voia să aleagă soluţia cea mai simplă.
