* * *

     

        Flecăreala lui Mihai mă adusese într-o stare de enervare vecină cu nebunia. Nu era prima oară când reuşea să-mi provoace o astfel de stare şi chiar mă gândeam dacă nu ar fi fost mai înţelept din partea mea să nu-i mai acord o atenţie aşa de mare, să încerc să uit de existenţa lui, măcar pentru o vreme. L-am privit fără să vreau şi am înţeles că acest lucru nu va fi posibil, deoarece era mai mereu prin preajmă, atrăgându-mi atenţia prin toate năzbâtiile pe care le făcea, pentru că mama mă punea chiar să-l supraveghez în mod constant – ceea ce nu era necesar, deoarece mă urmărea peste tot – şi pe deasupra aveam o memorie care nu asculta deloc ceea ce-mi doream eu de la ea, reţinând fără încetare şi în cele mai mici detalii exact acele lucruri de care nu voiam să-mi amintesc. Iar Mihai era un astfel de lucru şi nu greşesc numindu-l aşa, fiindcă pentru mine nu valora mai mult decât un obiect de care m-aş fi descotorosit cu prima ocazie şi fără cel mai mic regret. Avea pe atunci vreo opt ani. Mă trezisem cu el în casă într-o noapte. Tata se întorsese de la serviciu foarte târziu, ca de fiecare dată, şi m-a trezit o discuţie mai aprinsă pe care a avut-o cu mama. Camerele noastre erau despărţite doar de un mic hol, aşa că eram la curent cu disputele lor, la orice oră ar fi intervenit ele. Se certau des şi asta mă făcuse să caut alte locuri de dormit, prin poduri sau şure, la noi, la bunica, la străbunici sau prin alte locuri în care aveam sau nu aveam dreptul să mă adăpostesc. Era o dispută mai aprigă în noaptea aceea, eram speriat şi m-am apropiat de uşă, să trag cu urechea sau să-i vin în ajutor mamei mele dacă ar fi fost nevoie. Făcusem deja asta de mai multe ori, când tata devenea violent, mă duceam la el şi începeam să-l jignesc cum ştiam eu mai bine. Foloseam chiar multe din înjurăturile şi vorbele de ocară auzite de la el în diverse ocazii şi ştiam foarte bine pe care dintre ele le considera mai jignitoare, aşa că le foloseam în funcţie de gravitatea situaţiei. Era de fiecare dată şocat de comportamentul meu, de parcă ar fi fost ceva nou pentru el. Îi reproşa mai întâi mamei că nu m-a educat cum trebuie, după care îşi îndrepta privirea spre mine. Acela era momentul în care ştiam că trebuie să fug şi următoarele înjurături i le aruncam din alergare, întorcându-mă din când în când să văd dacă se apropie. Nu mă prindea niciodată, alergam mult mai repede ca el şi am impresia că asta îl făcea să aibă un fel de respect pentru mine, pentru că după ce îi trecea mânia mă lăuda pentru forma sportivă de care dădusem dovadă. Cine ştie, poate că fuga aceea îl ajuta şi pe el să se menţină în formă, era exerciţiul nostru, alergatul în jurul casei.

• Ţi-am spus deja de zece ori că nu e al meu, striga tata.

• Nu mai spune, le-ai numărat?

• Le-am!

• Le-ai!

• Ţi-am spus că le-am, repeta el.

• Degeaba strigi, îi zicea mama. Eu nu-l ţin.

• De ce?

• Pentru că nu e al meu.

• Dar era acolo, pe drum, nu puteam să-l las aşa, în toiul nopţii.

• N-am zis că ar fi trebuit să-l laşi.

• Ba ai zis!

• Nu, am zis doar că trebuia să-l duci în altă parte… la altcineva.

• N-ai zis!

• Ba am zis.

• La cine să-l duc?

• Nu ştiu.

• Păi vezi?

• La poliţie, ei ştiu ce să facă.

• Ăla doarme la ora asta, nu iese din casă nici dacă dai cu tunul.

• Cine?

• Poliţistul.

• Omule, ce treabă am eu cu el, îl lăsai în curte şi gata.

Râdeam în sinea mea, pentru că ştiam că mama nu suporta câinii, iar tata adusese de mai multe ori câte unul rătăcit pe străzi, propunând să-l păstrăm, chiar dacă mai aveam deja doi. Mama făcea scandal, dar câinele rămânea la noi pentru o vreme, după care dispărea. Mama spunea că şi-a adus aminte de stăpânii lui şi a plecat să-i apere de rele. Tata spunea că mama plătea pe vreun sătean care avea maşină sau tractor să-l ia într-un sac şi să-l abandoneze undeva, cât mai departe de sat. Eram de fiecare dată supărat pe ea când dispărea câte un câine, mai ales că nu făcea asta numai cu câinii aduşi de tata de pe străzi, ci şi cu unii dintre câinii noştri, fie pentru că deveneau prea bătrâni, fie pentru că începeau să prindă gustul ouălor şi al găinilor, fie din alte motive, pe care mama nici nu considera necesar să mi le spună.

M-am apropiat de uşa lor şi fără să o deschid am strigat:

• Am eu grijă de el!

Părinţii au tăcut câteva clipe, după care mama a deschis uşa şi m-a întrebat:

• Eşti sigur că ştii ce spui?

• Sunt.

• Foarte bine, ia-l şi culcă-l la tine în cameră.

Auzind asta am avut deja o oarecare îndoială, pentru că era interzis să las vreun câine în casă, fie şi pentru câteva clipe, aşa că ardeam de nerăbdare să văd pentru cine făcea mama excepţia aceea. Am intrat în cameră şi l-am văzut. Era foarte slab, murdar şi nişte haine care atârnau în toate părţile. Stătea cuminte într-un colţ şi asculta. Când a dat cu ochii de mine mi-a zâmbit.

• Dar mai întâi îl ducem să se spele, a zis mama.

Am rămas nemişcat, întrebându-l din priviri pe tata ce se petrecea.

• L-am găsit pe stradă, când mă întorceam de la lucru. Nu e din satul nostru, nu ştiu de unde a apărut. Cred că nu are pe nimeni, după cum arată…

• Şi ce facem? am spus.

• Mâine mă duc cu el la poliţie. Dacă îi găsesc părinţii îl las să plece. Dacă nu, e al nostru.

Apoi tata m-a împins afară şi a închis uşa în urma mea. Am intrat în cameră şi am aşteptat. Mama l-a adus peste câteva clipe şi m-a anunţat că vom dormi în acelaşi pat până când îi vor amenaja propria cameră. Ieşind, s-a întors spre mine şi a zis:

• Să ai grijă de el. Ai promis!

Agota Kristof, Trilogia gemenilor

Marele caiet, Dovada şi A treia minciună sunt părţile acestei trilogii, înscrisă din punct de vedere editorial într-o colecţie numită „Romane Psy„. E o lectură uşoară, „genul„ psy nu prea pune probleme, pe care aş include-o în categoria cărţilor care te ajută să-ţi regăseşti pofta de citit, în cazul în care ai pierdut-o, sau să continui să citeşti într-o perioadă de oboseală, de lehamite sau de mai ştiu şi eu ce alt fel de problemă. Din cele zise până acum ar trebui să se înţeleagă deja că e vorba despre o carte bună, ba aş putea afirma că prima parte, sau primul roman, Marele caiet, m-ar tenta chiar la o recitire. El e de departe cel mai bun, cu o intrigă bine clădită, nişte personaje încântătoare şi un stil simplu, echilibrat şi meticulos care te prinde foarte repede.

 

Doi gemeni veniţi împreună cu mama lor din Marele Oraş, sunt lăsaţi în grija bunicii, în Micul Oraş, spre a fi feriţi de primejdia războiului. Simplu, numai că bunica e o femeie specială, despre care se spune că şi-ar fi otrăvit soţul, care nu are sentimente pozitive faţă de propria fiică, e zgârcită, în ciuda bogăţiei şi care îi va supune pe cei doi băieţi unui regim de viaţă special. În plus, în casa lor locuieşte un ofiţer al armatei duşmane. Cei doi băieţi se acomodează foarte repede. Îşi fac chei de la toate uşile, şi îşi amenajează locuri de spionaj în podul casei, aflând tot ce se întâmplă cu bunica, cu ofiţerul şi cu soldatul care-i îngrijeşte camera. Acesta e unul dintre exerciţiile care îi ajută să se maturizeze şi să afle aspectele ascunse ale vieţii. În plus îşi vor inventa o mulţime de exerciţii prin care să-şi testeze rezistenţa la situaţii dintre cele mai diverse. Spionajul are un rol aparte, ei aplicând chiar şi propriilor persoane un anumit tip de observaţie foarte atentă.

Romanul e compus printr-o succesiune de mici capitole, unele având chiar mai puţin de două pagini, şi reprezentând tablouri din viaţa celor doi, evenimente pe care le trăiesc sau pe care le observă. Avem de-a face cu o maturizare forţată, în care însă traumele par să se transforme în avantaje. Cei doi au capacitatea de a se adapta oricărei situaţii şi îşi sunt suficienţi unul celuilalt. Învaţă totul singuri, dovedind o inteligenţă ieşită din comun. Perspectiva le aparţine în acest prim roman, nararea fiind făcută la persoana I plural, ceea ce dă impresia de unire a celor doi într-o singură fiinţă. Au parte de unele experienţe privilegiate şi refuză să-i integreze pe ceilalţi în propria lor realitate. Morala lor e destul de oscilantă, fiind capabili să ajute o persoană aflată în dificultate, dar şi să şantajeze ori să profite de moartea cuiva. Unele pasaje par să fie impuse de intenţia de a şoca, ori de a introduce în text experienţe cât mai bizare, dar în primul volum ele sunt destul de bine integrate. Gemenii se vor confrunta cu moartea mamei – şi al unei surioare mai mici -, al cărei schelet îl vor păstra apoi în locul lor secret din pod, şi, în finalul primului volum, cu dispariţia tatălui, ocazie de care profită unul dintre ei pentru a se refugia în ţara vecină, a cărei frontieră începea chiar din grădina bunicii.

Volumele următoare păstrează cam acelaşi gen de scriitură, dar tentaţia complicării lucrurilor e evidentă. Naraţiunea e acum la persoana a III-a singular şi urmăreşte evoluţia unuia singur dintre gemeni, Lucas, cu ideea că al doilea, Claus, e plecat în altă ţară. Numai că treptat ni se dau indicii că nu există decât un singur frate, celălalt fiind o simplă proiecţie, ori rezultatul unei scindări a personalităţii. Casa bunicii dispare, războiul terminat lasă locul unei reconstruiri a oraşului, iar existenţa lui Lucas are destule aspecte care atrag atenţia. Sunt şi alte personaje care suferă de tulburări de personalitate, războiul lăsând în urmă o mulţime de drame.

În partea a treia, naraţiunea e la persoana I singular şi în centrul atenţiei apare Lucas – celălalt Lucas – care se întoarce în oraşul copilăriei pentru a-şi căuta fratele. Drama înstrăinării e foarte bine redată, sunt din nou pasaje excelente pe alocuri, dar romanul e deja foarte previzibil. Geamănul rămas acasă refuză să îşi recunoască fratele şi cartea accentueză ideea efectelor negative ale războiului, încercând să menţină până la capăt o oarecare ambiguitate în privinţa destinului gemenilor.

Radu Vancu, Biographia litteraria

Biographia litteraria e o carte despre prezent şi despre trecut, despre întâlnirile succesive ale lui Radu cu poezia şi cu ceilalţi, întâlniri în urma cărora poezia devine oameni şi oamenii devin poezie, lui nemairămânându-i decât să facă un efort de transcriere. Pentru a putea să scrii poezie cred că trebuie mai întâi să fii capabil să vezi poezia din jur, în fiinţe şi obiecte, în clădiri şi parcuri, în biroul de la facultate şi în spaţiul intim de acasă. Din acest punct de vedere Radu Vancu mi s-a părut întotdeauna mai mult un culegător de poezie decât un făcător al ei şi efortul acestui act de transpunere a realului în text are o indescifrabilă doză de magie.

Biografia se defineşte prin două coordonate esenţiale, tatăl şi iubita, primul fiind o garanţie a vieţii trecute, cealaltă a vieţii prezente. Ambii sunt însă faţete ale aceleiaşi atitudini, dragostea, garantul cel mai important al existenţei poetului. Prima parte a cărţii e un joc îndrăzneţ cu zeci de călătorii în trecut, din care sunt scoase la suprafaţă, readuse la viaţă, aspecte aparent întâmplătoare, dar care au fost - sau devin - borne ale trăirii actuale. Primul poem, Amintiri, alternează registrul imediatului, identificabil în biroul de la facultate, cu cel al unui reper inevitabil din trecut, cel al conştientizării morţii tatălui. Cred că ”privesc„ e un verb-cheie în acest text, ochiul evadând de unul singur prin două ferestre, una vizibilă, alta sensibilă, evadare temporară al cărei tic-tac tragic e măsurat de ploaie. Fraza curge firesc, fără încercări evidente de a potenţa un aspect sau altul, realizând un excelent efect de melancolie. Ploaia se opreşte, privirea se întoarce, iar amintirea nu devine o fărâmă din prezent. Dialogul cu tatăl prilejuieşte un alt dialog, intertextual, cu ceilalţi. Amintirile nu sunt doar personale, ci şi culturale, ceea ce, în mod ciudat, nu reduce în nici un caz trăirea individuală, ci o accentuează, proiectând-o asupra unui întreg univers, definit prin cultură. În felul acesta, ne dăm seama că suferinţa nu e doar a poetului, aşa cum nu este nici dragostea, ele sunt menite să rezoneze în ceilalţi. Sinceritatea, mergând de la alcool până la transcrierea unor gesturi zilnice, e o uşă care se deschide către închisorile sufleteşti ale poetului şi în acelaşi timp un avertisment că va trebui să intri lăsându-ţi orice armă afară. Pe de altă parte, sinceritatea e şi o formă a recitirii, privirea căutând concomitent în carte şi în viaţă. Amintirile devin astfel ale tuturor, aşa cum cartea aparţine tuturor celor care vor să o deschidă. Unele referinţe îmi plac mai mult, altele mai puţin - de exemplu titlul „o, tată…„ sau „mémoires d’outre tombe„ în comparaţie cu „sărăcăciosul ştaif/ al vremurilor de dictatură a proletariatului din regimul de largă concentrare democratică„ dar ele realizează foarte bine un proces de interiorizare-exteriorizare care îmbogăţeşte poemul, oferindu-i nenumărate deschideri spre altceva.

În genere, figura tatălui e evocată prin intermediul unui gest ori al unei fraze: „Hai, puia ticu, iubiţi-l pe tata„ sau „citeai ediţia paperback cu coperte albastre din pardaillani„ sau „un alt eu şi un alt tu erau la varice/ într-o venerabilă crâşmă proletară„, repere care vorbesc deopotrivă despre tată şi fiu, şi care sunt importante deoarece transmit ideea unui cum eşti tu şi al unui cum erai tu. Unul dintre cele mai reuşite poeme ale primei părţi cred că este „Îţi mai aduci aminte?„ , text construit pe o amintire extrem de puternică şi în care poezia e întretăiată de pasaje de poveste - de altfel tentaţia poveştii nu apare doar aici. E un moment al unor numeroase confluenţe mai mult sau mai puţin întâmplătoare, un concentrat de viaţă, în care caloriferul, scăunelul din bucătărie, aniţa şchioapa şi aragazul deapănă aceeaşi poveste a unei fericiri neterminate sau interminabile. De asemenea importante sunt evocarea unei alte morţi, care trimite şi mai departe în timp - timpul accesibil poeziei e astfel şi mai vast - precum şi cea a westernului în care eroul doar se preface că moare şi care transformă moartea într-o tragedie reparabilă.

Ploaia revine din când în când - „apa/ nevăzută a ploii alinându-mi fierbinţeala„, „noaptea smolită sfârâind sub picăturile ploii„, „ploaia mărunţită boloborosind afazic„ - reluând sau menţinând activă melancolia, precum şi alternanţa între absenţă şi prezenţă.Extrem de multe imagini de o forţă extraordinară: „se face că lumea se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc„, „sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi„, „urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufletelor noastre„.

Partea a doua, intitulată „studii de amor„, aduce întoarcerea în prezent, unde reperele esenţiale sunt iubita şi alcoolul, fiecare cu rolul său. Unele versuri par să ne spună că viaţa nu poate fi decât simplă şi că fericirea e la îndemâna oricui, toate acestea fără vorbe - şi fără evenimente - mari:

„lumina afară încet

se stinge, iar tu licureşti

mereu mai adânc. ascultăm

muzică.„

O mai mare varietate prozodică şi o arie de căutare mai largă. Poemul se scrie în continuare intertextual, cu trimiteri la forme şi motive dintre cele mai diverse. Ocurenţele ploii din prima parte sunt înlocuite de cele ale luminii: „lumea plină de lumina mea/ te-nvăluia„, lumina afară încet„, „nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr lumină„, „decât noaptea mai adâncă e lumina din noi doi„, şi nu ştiu dacă este vreun poem în care să nu apară acest termen sau altul care să transmită aceeaşi idee. Inevitabil, impresia dominantă e cea de seninătate şi tinereţe, de transfigurare a realităţii prin iubire, în ciuda variaţiei de trimiteri din registrul grav: plânsul, putreziciunea, moartea ş.a.m.d., ca o afirmare a faptului că viaţa există, că iubirea, oraşul, lucrurile sunt încă aici şi că poezia le poate lega pe toate într-un dans euforic stimulat sau nu de alcool. În poemul „alcooluri„ observ o trecere de la „nevăzut„ la „transparent„ de la „seara crescătoare„ la „seara înfricoşătoare„, jocul de lumini şi umbre fiind foarte subtil transmis: ceaţa, seara, străluminată, cleios, lichid, fumul. E ca o punere în scenă a unei întâlniri sub semnul alcoolului, în care ochiul percepe lumea gradual, urmând o traiectorie pe care nu o poate nicicum controla.

Alcoolul nu e deloc „ispăşitor„, cum ni se spune, impunându-ne propria lui realitate şi o perspectivă specială asupra lumii, despre care nu putem şti dacă este bună sau rea. Poemul îmi transmite senzaţia unei trăiri multiple, a bucuriei şi a spaimei, şi a unei duble prezenţe, una providenţială - iubirea - şi alta cu mijloace şi scopuri incerte. Aspectul pozitiv este însă că se poate face poezie din orice - „ah, doamne, se poate face deci poezie şi din asta…„ - şi că poezia nu este sclava nimănui.